Simpatie.ro - matrimoniale
Strong Anime Ofire
www.love-anime.myforum.ro noul site ne vedem pe el Zbye!!!
Nou pe simpatie:
LaraTaner
Femeie
24 ani
Prahova
cauta Barbat
24 - 52 ani
Strong Anime OfireInregistrareLoginPozeNu sunteti logat. Lista Forumurilor Pe Tematici
Strong Anime Ofire / Referate /

Referate Biologie

Pagini: 1 Moderat de Darkness, ana_kurama, kaleidostarfan
#1
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
Modul in care functioneaza creierul


  Creierul functioneaza cu  ajutorul unor circuite neuronale , sau celule nervoase.Comunicarera intre neuroni este atat electrica cat si chimica, si calatoreste in totdeauna de la dendritele unui neuron , prin soma , prin  axon , catre dendritele unui alt neuron. Dendritele unui neuron primesc semnale de la axoni altor neuroni prin chimicalele numite neurotransmitatori. Neurotransmitatorii  produc o incarcare electrochimica in  soma. Soma integreaza informatia, care este apoi transmisa electrochimic mai departe de axon.
    Oamenii de stiinta au  2 directii in studiul modalitatii in care functioneaza creierul. O directie este studierea functiilor creierului dupa ce o parte din creier a fost distrusa. Functiile care dispar , sau care nu mai sunt normale dupa ranirea anumitor regiuni ale  creierului pot fi deseori asociate cu regiunile lezate. Cea de-a doua directie este studierea raspunsului creierului la stimulare directa sau stimularea anumitor organe de simt. Neuronii sunt grupati dupa functii in grupari de celule numite nuclee. Aceste nuclee sunt conectate la senzori motori si alte sisteme. Oamenii de siinta pot studia functiile sometosenzorilor(durerea si atingerea), motor, olfactiv, vizual, auditiv, cat si a altor sisteme care masoara schimbarile fiziologice(fizice si chimice) care apar in creier cand aceste simturi sunt activate. De exemplu electroencefalograma (EEG) masoara activitatea electrica a unor anumitor grupuri de neuroni prin electroizi atasati suprafetei creierului.Electrozii sunt inserati direct in creier pot citi anumiti neuroni. Schimbarile in debitul sangui, glucoza, consumul de oxigen in grupul unor celule active pot fi deasemenea observate.
    A Vederea Sistemul vizual al omului este unul dintre cele mai  avansate sisteme senzoriale .Vizual pot fi acumulate mai multe imagini de cat prin oricare alta metoda.Pe langa structura ochiului propriu zis, numeroase regiuni ale creierului, numite impreuna cortexuri asociative vizuale , cat si mijlocul creierului sunt implicate in sistemul vizual.Constient, procesarea imaginilor se petrece in cortex, dar reflexiv, imediat si inconstient , raspunsul are loc in partea superioara a colliculus, in partea mijlocie a creierului. Regiunile corticale asociative, regiuni specializate care asociaza sau integreaza imputuri duferit in lobul frontal, cat si in parti ale lobului temporal sunt deasemenea implicate in procesul colectarii informatiilor vizuale si a stabilirii amintirilor vizuale.
    B Vorbirea Vorbirea implica regiuni corticale specializate aflate intr-o interactiune complexa ,care permite creierului sa inteleaga si sa comunice idei abstracte. Cortexul motor initeaza impulsuri care calatoresc prin creier , producand sunete audibile.Regiuni vecine ale cortexului motor sunt implicate in secventele coordonate de sunete. Regiunea Broca a lobilor frontali este responsabila pentru seventa cuvintelor.Intelegerea limbajului este dependenta de regiunea Wernicke a lobului temporal.Alte circuite corticale conecteaza aceste regiuni.
    C Memoria este considerata de obicei ca o mentinatoare de procese associatice, adica informatii din diferite surse pune la ol alta. Desi cercetarile nu au reusit sa identifice regiuni specifice in creier ca locatii a unor memorii individualem anumite regiuni ale creierului sunt crriticale pentru functiile creierului. Amintirea imediata, abilitatea de a repeta serii scurte de cuvinte sau numere imediat dupa ce au fost auzite este persupusa a se afla in cortexul associativ auditiv.Memoria pe termen scurt, abilitatea de a retine o cantitate limitata de informatie pana la o ora este aflata adanc in lobul tempora. Memoria pe termen lung, pare a implica schimburi intre regiunea mijlocie a lobului tempora, regiuni corrticale variate, si regiune mijlocie a creierului     
    D Sistemul nervos autonom regleaza sistemul de mentinere a vietii a corpului, adica reflexele. Controleaza automat muschii inimii, sistemul digestiv si plamanii, anumite glande, si homeostaza- echilibrul intern al corpului. Sistemul nervos autonom este controlat de  centre nervoase aflate in  coloana spinarii si anumite regiuni foarte fine aflate in partea superioara a creierului ,  in cotex si partea mijlocie. Reactii ca rosirea indica faptul ca centrele cognitive sau ganditoare ale creierului sun deasemenea implicatee in raspunsul autonom.


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
#2
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
VIAŢA    ARTIFICIALĂ


Puţine idei au generat atâtea speranţe şi atâtea temeri ca aceea de a crea viaţă în laborator. Alchimiştii de acum câteva secole credeau că este suficient să se amestece, în cantităţi adecvate, o serie de substanţe şi în eprubetă s-ar forma un mic omuleţ care ar creşte treptat pentru a deveni un om adevărat. Nimeni nu vorbea însă despre substanţele necesare. ÃŽn secolul al XVI-lea, Paracelsius a sugerat o metodă eficace, după părerea lui - încălzirea „sămânţei” umane şi hrănirea ei cu sânge de aceeaşi origine „Dacă veţi proceda aşa, spunea el, in 80 de zile se va forma un copil veritabil şi viu, dotat cu toate membrele unui copil născut de o femeie, dar mult mai mic. ÃŽl vom numi homuncul.”
Visul alchimiştilor era destul de „modest”. Ei voiau doar să vadă un copil crescând în laborator.
Geneticienii contemporani merg pe alte drumuri. Ei îşi propun să creeze organisme din rearanjarea aceloraşi materiale pe care le-a folosit şi natura sau - de ce nu? să experimenteze alte materii prime. ÃŽnainte de a imita natura, va trebui să înţeleagă drumul de la prima moleculă organică la celulă. Fără îndoială, o asemenea temă depăşeşte posibilităţile actuale ale ştiinţei. „Viaţa a încetat însă să mai fie un mister, spunea cândva J.B. Vernal, şi devine practic o ghicitoare, o criptogramă care poate fi deodată un model de lucru pe care, mai devreme sau mai târziu, îl vom putea imita.”
Dar ce ştim despre începuturile „vieţii” ?
La început toată lumea antică a crezut în abiogeneză, teorie conform căreia „viata” îşi are originea în materia amorfă. De-abia in secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea părerile au început să se schimbe. ÃŽn 1860, Pasteur a impus definitiv concluzia că generaţia spontanee este imposibilă: A fost ultima lovitură dată abiogenezei. Deceniile care au urmat au confirmat marele adevăr formulat de Pasteur. S-a descoperit apoi unitatea de organizare a materiei. vii este extrem de complexă. Devenea mereu mai puţin probabilă ipoteza că viaţa a provenit din materie nebiologică. ÃŽn acelaşi timp, mulţi biologi erau convinşi că fenomenele chimice şi fizice pot explica organizarea unor molecule mai mici în macromolecule. Ca atare - concluzie firească! - „viaţa`” s-a născut de mai multe ori. Când şi cum? Răspunsul era mult mai neclar decât am fi tentaţi să credem la prima. vedere: Până foarte curând era un-consens că elementele constitutive ale primelor organisme nu se puteau forma decât pe Pământ. Presupunerea ni se pare, acum, exclusivistă. De ce n-am. admite, şi avem la îndemână suficiente argumente că materia primă putea fi adusă din Cosmos sau şi din Cosmos? Mai demult, la începutul secolului acesta, ipoteza a aparţinut lui S. Arnhenius (1903). ÃŽn forma ei iniţială, sugera că , „viaţă” a fost adusă din spaţiul cosmic de către meteoriţi.
Să vedem informaţiile actuale. ' Dorothy Oehler şi J. W. Schopf, de la Universitatea din Calfiornia, au analizat fosilele chimice şi fosilele structurale şi au ajuns 1a concluzia că în urmă eu 2,8 miliarde de ani Pământul era domeniul algelor. Deci primele celule sunt doar cu 500 de milioane de ani mai vechi. Argumentul concludent, după părerea lor, dar discutabil după a celor mai mulţi biologi, este totuşi deosebit de valoros. Iată-l! Ei au studiat raportul dintre Carbonul 12 faţă de Carbonul 13, în rocile precambriene din Africa de Sud. Dacă în mostrele analizate creşte conţinutul în C 12, atunci fenomenul este expresia unei activităţi biologice. ÃŽn cercetarea lor, a apărut un fapt aparte: într-o lungă succesiune de probe, raportul C12-C13 era permanent crescut. A avut loc apoi o oprire bruscă. Dedesubtul stratului nu mai apărea nici o dovadă de „viaţă”. Vechimea primului strat mort 3,3 miliarde de ani.
Concluzia a fost primită, aşa cum spuneam, cu rezerve. Un comentator al revistei „Science” sublinia faptul că datele sunt prea puţine şi explicaţiile lor potenţiale dar atât de departe, încât ar fi mat prudent să nu se tragă nici o concluzie.
Remarcam mai înainte că elementele constitutive ale primei celule puteau: fi aduse din Univers. Dovadă - una dintre cele mai spectaculoase - a fost dată de meteoriţi. ÃŽntr-unul dintre ei, meteoritul Alle.nde, căzut in Mexic, s-a găsit formaldehidă. In altul, celebrul Murchinson, prăbuşit în Australia, s-au identificat aminoacizi de origine extraterestră. Era prima probă că, cel puţin, o parte dintre elementele necesare „vieţii” puteau fi produse în spaţiu.
Apoi, A. Vinogradov şi G. Vdovychin, în 1992 au anunţat prezenţa - într-un meteorit. căzut in Ucraina, în 1889 - a unui polinucleotid asemănător ADN-ului: El are o dublă structură dar, spre deosebire de ADN, spirala este simetrică.
Un argument la fel de puternic îl constituie prezenţa moleculelor organice-în Univers. Din 1937 până acum s-au descoperit 34 de molecule organice - apă, amoniac, formaldehidă, hidrogen, acetaldehidă. Oricum, ar fi greu să spunem acum dacă primele organisme s-au format pe baza unor constituenţi. exclusiv tereştri sau dacă moleculele organice au altă origine. Teoretic vorbind, panspermia pare mai puţin probabilă. K. Sagan afirma că sporii prezenţi pe suprafaţa meteoriţilor n-au rezistat uriaşei cantităţi de radiaţii pe care trebuia s-o întâlnească în spaţiu, în lunga lor călătorie interplanetară. Sporii ar supravieţui numai dacă ar fi îngropaţi în adâncurile unui meteorit. O asemenea eventualitate este aproape neglijabilă, dar nu eu totul exclusă. Era suficient însă să se întâmple o singură dată.
Mai există încă o ipoteză, fantastică la prima vedere, dar la fel de probabilă ca primele două; menţionate mai: înainte. Ea aparţine lui F. Crick Şi. L: Orgel, doi dintre pionierii biologiei moleculare: Cu câţiva ani în urmă, ei descriau un scenariu care ar urma să se desfăşoare peste câteva decenii : „Anul 2000. Locul : o platformă de lansare undeva, în emisfera nordică. O mulţime entuziastă a venit să salute o mică rachetă nucleară, gata să plece într-o călătorie care va dura un milion de ani. ÃŽncărcătura, 1 000 kg de microorganisme care vor popula o mică şi nelocuită planetă, ospitalieră, bineînţeles, din galaxia noastră. Scopul proiectului este să stabilească viaţa, pe altă planetă, în aşa fel încât in 4 X 108 ani să evolueze o comunitate asemănătoare celei de pe Pământ” (Mitton şi R. Lewin, 1973). Dacă noi vom reuşi să realizăm un asemenea experiment, de ce să nu-l fi făcut, cu câteva miliarde de ani în urmă alte civilizaţii mult mai dezvoltate decât cea a noastră, care îşi puneau aceleaşi întrebări asupra genezei vieţii”? Şi poate „viaţa” a început pe mai multe planete ale galaxiei noastre, ca rezultat al curiozităţii unor îndepărtaţi experimentatori. Este fenomenul pe care F. Crick şi L. Orgel l-au numit sugestiv panspermie dirijată”.
Oricât ar părea de improbabilă şi fantastică ipoteza, ea este sprijinită de câteva fapte biologice. Primul îl constituie de mult obiectul unei interminabile dispute. De ce este codul genetic universal? De ce, cu alte cuvinte, nu s-au dezvoltat mai multe sisteme de transfer a informaţiei genetice? Nici unul dintre răspunsurile actuale nu este cu totul satisfăcător nici, presupunerea că odată format codul a fost „îngheţat”, nici ideea că actualul cod este cea mai bună variantă. Este sigur însă că el nu se mai poate modifica prin mutaţie. Nu cumva, atunci, universalitatea lui ar fi doar rezultatul „însămânţării” Pământului cu organisme primitive, forme care aveau acelaşi cod ca şi fiinţele de astăzi?
Al doilea argument pare şi mai întemeiat. Multe enzime au drept cofactor molibdenul, un metal rar pe Pământ - 0,02 %. Ar fi fost mult mai firesc ca şi constituţia chimică a planetei să se reflecte în structura biologică a organismelor care o populează, ca în locul molibdenului să fi apărut fie crom, fie nichel, metale înrudite Şi mult mai abundente. Nedumeririle ar dispare dacă am reuşi să demonstrăm că structura organismelor terestre se corelează mai bine cu cea a altor planete - cu cea a planetelor bogate în molibden - decât cu cea a Pământului.
Presupunând că a fost aşa, mai rămâne încă o problemă. Cât de veche este galaxia noastră? Este oare suficient de bătrână pentru a fi adăpostit două civilizaţii consecutiv dezvoltate? Da: vârsta galaxiei este de 13 X 109. ÃŽn următoarele două miliarde de ani s-au format stelele cu planetele care le înconjoară. Apoi, de la apariţia primei celule pe Pământ până acum au trecut doar 4 miliarde de ani. A rămas suficient de mult timp ca în altă parte să se fi dezvoltat o civilizaţie mult mai evoluată decât a noastră.
Expedierea „vieţii” de pe o planetă pe alta nu este aşa de dificilă cum ar părea. S-a calculat că „viaţa” poate fi conservată, dacă este menţinută la temperaturi apropiate de 0°C absolut, cel puţin un milion de ani; adică timpul necesar călătoriei (viteza optimă ar fi de aproximativ 100 000 km/oră.




PRIMELE    APLICAŢII



Chang ştia de la început că celulele lui artificiale vor fi larg folosite în medicină. Puse în contact cu o soluţie biologică, ele vor deveni adevăraţi purificatori. Din mediu vor trece prin membrană anumite molecule. Apoi, în interiorul celulei vor fi transformate de sistemele enzimatice specifice şi eliberate din nou în exterior. Enzimele rămân să-şi continue misiunea. Acelaşi rezultat, transformarea unei substanţe nocive - se obţine şi prin adăugarea directă a enzimei în soluţie. Este însă mult mai greu să se elimine apoi enzimele.
Chang a mai găsit o soluţie - să introducă în celula unui absorbant specific - o substanţă care să fixeze nemodificat un produs nociv. El va fi eliberat mai târziu, în circumstanţe bine definite.
Celulele lui Chang „ştiu” să separe, prin dializă, substanţele din mediu şi apoi să transforme sau fixeze moleculele pătrunse in interior. Datorită acestor remarcabile calităti tind să ia locul rinichiului artificial - şi unele şi celelalte funcţionează pe acelaşi principiu. Rinichiul artificial funcţionează de mult şi a salvat viaţa unui număr impresionant de bolnavi. Cu toate acestea, este foarte scump şi foarte voluminos. Rinichiul artificial al lui Chang este mult mai mic şi mult mai eficient. Aşa cum arăta Chang, în condiţii experimentale, a redus la jumătate cantitatea de uree din sânge în numai 45 de minute.
Rinichiul lui Chang este numai începutul. ÃŽn curând, în medicină vor apare numeroase sisteme bazate pe acelaşi principiu, deosebite între ele prin complexele enzimatice şi prin absorbanţii specifici, capabile să elimine din organism urice substanţă toxică.
Chang lucrează la un ficat artificial şi crede că el va intra în practică într-un viitor nu prea depărtat.
ÃŽn acelaşi timp, geneticienii vor încerca să obţină celule identice, funcţional cel puţin, cu cele ale organismului: celule sanguine fără antigeni, injectabile oricui, filamente musculare cu mare putere de contracţie sau - de ce nu? - celule ale sistemului nervos central, gata să înlocuiască celulele epuizate.
Medicina a intrat într-o fază nouă. Peste câteva decenii vom avea la dispoziţie celule create în laborator, capabile să îndeplinească aceleaşi funcţii ca şi celulele normale. Atunci vom corecta cu uşurinţă o parte dintre tulburările grave ale vieţii noastre. Dar nu cumva pornind de aici vom reuşi să producem şi organe noi, de rezervă pentru bătrâneţe sau pentru viitorii cosmonauţi?


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
#3
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
Sistemul circulator
      Sângele este un lichid de culoare roşie, cu gust puţin sărat. El este alcăsuit dintr-un lichid numit plasmă şi din globule albe şi roşii.
                    Globulele roşii (hematii)
-au forma unui disc biconcav, cu diametrul de 7 um. Un milimetru cub de sânge conţine în mod obişnuit 4,5 milioane hematii
-nu au nucleu de aceea nu se divid. Ele sunt produse continuu de măduva roşie  a oaselor spongioase, de unde sunt luate în sânge. Hematiile au viaţă scurtă cam de 100 de zile apoi sunt distruse în ficat şi splină. ÃŽn interiorul hematiilor se găseşte o substanţă numită hemoblobină, care conţine fier. Datorită hemoglobinei hematiilor le revine rolul de a transporta oxigenulşi dioxidul de carbon.
-în plămâni oxigenul adus de aerul inspirat formează împreună cu hemoglobina o substanţă instabilă numită numită oxihemoglobină
-ajunsă la ţesuturi oxihemoglobina se desface  iar oxigenul este luat de celule, unde este utilizat la oxidarea nutrimentelor, cu eliberare de energie.
-în urma oxidării, rezultă bioxidul de carbon care formează împreună cu hemoglobina o substanţă instabilă numită carbohemoglobină
-carbohemoglobina este transportată de la ţesuturi la plămîni unde eliberează dioxidul de carbon care este expirat
-în acest mod hematiile îşi îndeplinesc rolul de a transporta gazele respiratorii în organism

                       Globulele albe (leucocitele)   
-sunt mai puţin numeroase (7500/mm3 de sânge)
-ele sunt celule incolore cu 8-20 um în diametru. Nucleullor este uşor de observat şi prezintă diferite forme. Rolul leucocitelor este de a apăra organismul. De îndată ce microbii găsesc o poartă de intrare pătrund în ţesuturi unde având condiţii prielnice  se înmulţesc
-leucocitele сare se pot deplasa cu ajutorul pseudopodelor ca şi amiba trec prin pereţii vaselor sangvine pentru a ajunge la locul invadat de microbi şi acest procedeu se numeşte DIAPEDEZĂ
-tot cu ajutorul pseudopodelor ele capturează microbii pe care îi digeră şi acest fenomen este numit FAGOCITOZĂ
-alte leucocite numite limfocite produc anitcorpi (substanţe care distrug şi ele microbi)
-tot alte leucocite curăţă sângele de hematoane (vânătăi) şi descompun hemoglobina din hematiile distruse. Aşadar principalul lor rol îl constituie apărarea organismului împotriva unor factori străini de acesta. Creşterea numărului de leucocite reprezintă un semnal de alarmă deoarece acest fapt indică existenţa unui focar de infecţie în organism. De aceea în cazul multor afecţiuni medicul recomandă să se facă analiza sângelui al cărui rezultat consemnat pe buletinul de analiză îl ajută să stabilească diagnosticul.
        Pe lângă celulele roşii şi albe în sânge există şi nişte fragmente de citoplasmă desprinse din unele celule cu talie mare. Acestea se numesc plachete sangvine şi sunt în număr de 200000- 400000/ mm pătrat şi au dimensiuni foarte mici. Ele au rol în coagularea sângelui, intervenind imediat după ce se produc leziuni. Aici, plachetele sangvine se unesc în grămejoare şi participă împreună cu alţi factori din plasmă la formarea cheagului.
       Plasma constituie partea lichidă a sângelui care are în compoziţie substanţe anorganice cum ar fi: apa şi sărurile minerale şi substanţe organice cum ar fi: fibrinogenul( substanţă cu rol în coagularea sângelui)
       Fibrinogenul în contact cu aerul se transformă într-o substanţă filamentoasă şi insolubilă numită fibră. Aceasta formează o reţea de fibre în ochiurile căreia se globulele. ÃŽn acest fel se formează cheagul care nu permite scurgerea săngelui.
      Plachetele sangvine şi fibrinogenl sunt factori ai coagulării sângelui.
      ÃŽn afară de intervenţia la formarea cheagurilor plasma are şi rol de transportor, ea transportă  de la locul de formare la cel de acţiune următorii produşi:
-substanţe nutritive   
-hormoni produşi de glandele endocrine
-anticorpi
-substanţe nefolositoare
     Alături de sânge, circulaţia substanţelor în corpul omului se asigură de către lichidul interstiţial şi limfă.
     Lichidul interstiţial, aflat între celule, provenie din sânge, însă, spre deosebire de acesta, nu conţine globule- decât leucocite mici- şi nici fibrinogen.
     Lichidul interstiţial pătrunde treptat în interiorul unor capilare, chiar la nivelul spaţiilor dintre celule , formănd limfa.
     Limfa, care circulă prin vasele limfatice, se varsă în sânge şi, astfel, împreună cu lichidul interstiţial, contribuie la transportul substanţelor în organism. Comparând-o cu sângele, limfa conţine mai multă apă şi mai multe leucocite, dar nu conţine hematii.
     Numărul constant al globulelor, cât şi compoziţia plasmei, mereu aceeaşi la un om sănătos, arată că mediul intern al corpului are un echilibru stabil, la menţinerea căruia participă organismul în totalitate.
                                     Imunitatea
      Organismul are multe mijloace de apărare împotriva microbilor. Astfel, celulele pielii formează o adevărată barieră în calea microbilor, iar secreţiile pielii participă şi ele la oprirea acestora; mucoasa de respiratorie şi cea a tubului digestiv filtrează şi resping microbii, acidul clorhidric din stomac îi omoară, secreţiile, cum sunt saliva şi lacrimile, conţin substanţe antibacteriene eficace.
     ÃƒÆ’Žn anumite situaţii, microbii reuşesc, totuşi, să pătrundă în organism. Din acest mament intră în acţiune un întreg sistem de apărare. Mai întâi intervin unele leucocite care fagocitează microbii şi alte corpuri străine ajunse în organism. Dacă acestea nu reuşesc să îi distrugă, intervin limfocitele. Acestea recunosc microbii, de exemplu ai scarlatinei, pojarul, holerei etc. Ele produc anticorpi, care, circulând în sânge şi întâlnind microbi, îi distrug. 
    Pe traiectul vaselor limfatice se află nişte umflături, numite ganglioni limfatici. Microbii, ajunşi aici o dată cu limfa, constituie un semnal pentru limfocite, care încep să se dividă rapid şi înmulţindu-se, îi distrug. ÃŽn aceste momente ganglionii se umflă.
     Proprietatea organismului de a se apăra împotriva microbilor prin producerea de anticorpi se numeşte imunitate. Cu alte cuvinte, organismul este imun faţă de anumiţi microbi şi toxinele lor.
     Anticorpii acţionează şi împotriva unor proteine străine de corp. Din această cauză au loc respingerile de organe transplantate.
     Proprietatea organismului de a fi imun poate fi înăscută sau dobândită. Imunitatea este înăscută în cazul în care organismul rezistă spontan îmbolnăvirilor. Imunitatea dobândită este în următoarele situaţii:
ÃŽn urma unor îmbolnăviri, organismul nu se mai îmbolnăveşte, deoarece are  deja anticorpi.
Prin vaccinare sau injectare cu ser.
       Vaccinarea, ca metodă de dobândire a imunităţii faţă de un anumit tip de microbi, presupune prepararea vaccinului şi injectarea lui în corpul omului, într-o perioadă considerată indicată pentru prevenirea îmbolnăvirii.
        Vaccinul se obţine în cadrul unor instituţii medicale specializate; aici se realizează adevărate „culturi” din diferite tipuri de microbi, o anumită cantitate din aceştea fiind folosită pentru prepararea vaccinului. Acestor microbi li se micşorează agresivitatea prin diferite metode, de cele mai multe ori prin supunerea la temperatură ridicată.
       Injectându-se vaccinul în corpul omului, limfocitele vor reacţiona ca şi în cazul unei adevărate îmbolnăviri, formând anticorpi specifici.
        Astfel, în condiţiile infectării cu microbii vii nu mai are loc îmbolnăvirea, deoarece aceştea întâlnesc în organism anticorpii deja fabricaţi împotriva acelei boli.
                    Inima             
        Inima este un organ musculos şi cavitar, de măsura pumnului drept, care cântăreşte aproximativ300 g. Este situată în cutia toracică, în spatele sternului, între cei doi plămâni. Vârful său, îndreptat spre stânga, se sprijină de diafragmă.
        Inima este învelită de un sac cu pereţi dubli, numit preicard.ÃŽnlăturând pericar-dul, la suprafaţa muşchiului inimii, numit miocard, se observă vasele de sânge care au rol în hrănirea acestui organ. Ele se numesc vase coronare.
        ÃŽn secţiune longitudinală se observă următoarele:   
-atriul derpt şi atriul stâng sunt separate prin peretele interatrial.         
-cele două ventricule, drept şi stâng, sunt separate prin peretele interventricular.         
-partea dreaptă şi partea stângă a inimii nu comunică între ele.           
-între atriile şi ventriculele de pe aceeaşi parte se află câte un orificiu prevăzuţi cu nişte         
formaţiuni, numite valvule, care se deschid sau se închid astupând orificiile dintre atrii şi ventricule. Dispoziţia valvulelor permite trecerea sângelui numai din atrii în ventri-cule; datorită lor, nu există posibilitatea de întoarcere a sîngelui în atrii.           
-muşchiul ventricular stâng este mai dezvoltat.           
-artela aortă pleacă din ventriculul stâng, iar artera pulmonară din ventriculul drept.
-venele cave se deschid în atriul drept, iar venele pulmonare  în atriul stâng.           
-la baza aortei, cât şi la baza arterei pulmonare se află trei valvule, în formă de cuib de rândunică. Ele permit trecerea sângelui numai din ventricule în artere şi nu invers.
                Vasele sangvine
       Vasele sangvine alcătuiesc un sistem de tuburi prin care circulă sângele. După structura şi funcţiile pe care le îndeplinesc, deosebim trei tipuri de vase sangvine: artere, capilare şi vene. 
                  Arterele
        Arterele sunt vase care pornesc din ventricule, ducând sângele către ţesuturi. Ele se ramifică în vase dein ce în ce mai mici (arteriole). Peretele arterelor este elastic, de aceea o arteră secţionată rămâne deschisă.Cele mai importante artere sunt: artera aor-tă, care pleacă din ventricului stâng, se curbează formând cârja aortică, după care coboară spre partea inferioară a corpului; din ea se desprind arterele care se ramifică în corp; artera pulmonară, care pleacă din ventriculul drept şi conduce sângele la plămâni. Arteriorele se ramifică, la rândul lor, în vase foarte subţiri, numite capilare.     
        Capilarele, vasele cu diametrul cel mai mic, fac legătura dintre reţeaua arterială şi cea venoasă. Peretele lor este format dintr-un singur strat de celule. ÃŽn capilare, care împânzesc organele ca o reţea fină, circulaţia sângelui este mai lentă decât în artere, ceea ce permite schimbul de substanţe între sânge şi ţesuturi.
         Venele sunt vase care se deschid la nivelul atriilor, aducând sângele la ţesuturi. Peretele venelor conţine foarte puţine fibre elastice. De aceea, o venă secţionată rămâne moale şi închisă.Majoritatea venelor situate sub inimă reprezintă pe pereţii lor valvule în formă de cuib, care înlesnesc urcarea sângelui spre cutia toracică. 
          Cele mai importante vene sunt vena cavă inferioară şi cea superioară, care se deschid în atriul drept, şi venele pulmonare, care conduc în atriul stâng sângele venit de la plămâni.
                     Fizolofia sistemului circulator
         Printre alte roluri pe care le îndeplineşte în organism, săngelui îi revine şi acela de a aproviziona ţesuturile cu substanţe nutritive necesare. De circulaţia sângelui depinde buna funcţionare a organelor şi viaţa organismului în totalitate.
                 Activitatea inimii
         Activitatea inimii, ritmică şi involuntară, se desfăşoară în trei timpi:
         * contracţia celor două atrii (sistola atrială
         * contracţia celor două ventricule (sistola ventriculară
         * repausul general al atriilor şi ventriculelor (diastola generală
         Inima este un muşchi, care, ca toţi muşchii, are nevoie de repaus pentru elimina-rea toxinelor rezultate în urma contracţiei şi pentru a-şi reface rezervele. Această recuperare se face în diastola generală. 
         Cei trei timpi în care inima îşi desfăşoară activitatea formează revoluţia cardiacă (ciclul cardiatic)
         ÃƒÆ’Žn sistola atrială, pereţii atriilor se contractă, împingând sângele în ventricule. ÃŽn acest moment, peretele ventricular este relaxat (diastolă ventriculară.     
         ÃƒÆ’Žn sistola ventriculară, pereţii ventriculelor se contractă şi sângele este împins în aortă şi artera pulmonară; ventriculele se golesc, urmând ca imediat sângele din atrii să le umple.ÃŽn momentul sistolei ventriculare, peretele atriilor este relaxat (diastola atrială, iar valvulele închid orificiile dintre atrii şi ventricule, sângele fiind împiedicat să revină în atrii. Sângele, împins cu putere din contracţia pereţilor ventricculelor şi având presiune mare, reuşeşte şă deschidă valvulele aflate la baza arterelor  aortă şi pulmonară. Acum vă puteţi explica de ce peretele ventriculelor, şi mai ales al celui stâng, este aşa de gros.
          ÃŽn timpul diastolei generale, sângele din vene curge în atrii, iar prin valvulele dintre atrii şi ventricule, care sunt deschise, curge în ventricule, datorită forţei de gravitaţie.
          Ritmul cardiatic (numărul contracţiilor pe minut) depinde de activitatea persoanei, vârsta, starea psihică, sexul acesteia.     
          Ascultând bătăile inimii, constaţi că se aud nişte zgomote mai deosebite, care se repetă.
          Primul zgomot, mai lung şi mai profund, se produce datorită încheierii valvulelor dintre atrii şi ventricule şi pulsării sângelui din ventricule în artere.
         Al doilea zgomot corespunde diastolei ventriculare. Acesta este mai scurt şi are un ton mai înalt. El este produs de închiderea valvulelor de la baza arterelor (aortă şi pulmonară, ceea ce nu permite sângelui să se întoarcă în ventricule. Aceste zgomote se pot exprima prin silabe “lup-dup”. ÃŽnregistarea lor este importantă pentru analiza revoluţiei cardiace, folosindu-se în prevenirea şi tratarea bolilor inimii.
          Pulsul corespunde contracţiilor ventriculelor, al căror şoc se transmite în artere datorită elasticităţii acestora. Luând pulsul unei persoane numărăm 70 de pulsaţii, care corespund celor 70 de bătăi ale inimii pe minut.
                                Circulaţia săngelui
         Sângele efectuează în organism un dublu circuit: de la inimă la diverse organe şi,
ÃŽnapoi, de la acestea la inimă.
          Mica circulaţie(circulaţia pulmonară. Ventriculul drept împinge în artera pulmonară sânge venos(încărcat cu dioxid de carbon). La nivelul plămânului, sângele lasă dioxid de carbon, fixează oxigen în hemoglobină şi devine roşu aprins datorită oxihemoglobinei. Venele pulmonare îl duc în atriul stâng, de unde, prin sistola atrială, trece în ventriculul stâng. Durata acestui circuit este de 11 sec.             
         Marea circulaţie. Ventriculul stâng, prin sistola ventriculară, împinge sângele în artera aortă şi ramificaţiile acesteia. La nivelul organelor, prin intermediul capilarelor, sângele lasă oxigenul, cu care s-a încărcat în plămâni, şi nutrimentele, cu care s-a înbogăţit la nivelul intestinului subţire (prin absorbţia intestinală.
          Sângele capătă o culoare închisă datorită dioxidului de carbon cu care se încarcă în ţesuturi (carbohemoglobina). Venele cavă superioară şi inferioară dirijează sângele venos spre atriul drept. Durata acestui circuit este de 22 sec. ÃŽn cursul marii circulaţii, sângele asigură eliminarea substanţelor nefolositoare, conducându-le la rinichi.     
          Paralel cu sistemul circulator sangvin, în corp se găseşte o reţea de vase care constituie sistemul nervos limfatic. Circulaţia limfei în acest sistem este determinată tot de activitatea ritmică a inimii.
          Sistemul limfatic este alcătuit din vase limfatice, pe traiectul cărora există ganglioni limfatici. ÃŽn traiectul său, limfa străbate glanda endocrină timus, care joacă şi rol de ganglion limfatic, precum şi splina, organ care produce limfocite.
          Circulaţia limfei se face de le periferie spre centru, deci, spre deosebire de sânge, limfa nu mai revine la locul de plecare.
                       Igiena sistemului digestiv 
           Regulile de viaţă care vor asigura menţinerea sistemului circulator într-o per-fectă stare de sănătate sunt următoarele:
    -alimentaţie variată, echilibrată cantitativ şi calitativ
    -activitate fizică: plimbări, excursii, jocuri sportive, înot, etc.
    -odihnă corespunzătoare vârstei
    -o viaţă ordonată şi nestresantă, fără alcool, tutun, droguri
       Pe lângă punerea în aplicare a acestor cerinţe, valabile, de fapt, pentru menţinerea sănătăţii tuturor sistemelor şi organelor, se impune cunoaşterea factorilor de risc pentru inimă şi circulaţia sangvină.
                          Boli
       Miocardita constă în inflamarea muşchiului inimii.
       Cardita reumatismală apărută la vârsta copilăriei, se datorează prezenţei reumatismului în zona articulaţiilor.   
       Infartul de miocard este o boală gravă, datorită erorilor alimentare, tutunului, stresului,lipsei de activitate fizică. Se produce prin încetarea circulaţiei sângelui în arterele coronare. Atunci când artera se îngustează, sângele nu mai poate înainta, miocardul nu mai este hrănit, încetează să se contracte, iar ciclul cardic este perturbat sau oprit. ÃŽn astfel de situaţii poate surveni moartea persoanei. ÃŽmbolnăviri se produc şi la nivelul vaselor sangvine.
       Ateroscleroza se manifestă prin depunerea unor plăci de colesterol pe pereţii arterelor. Colesterolul rezultă în urma transformării, în ţesuturi, a grăsimilor de natură animală cu care ne hrănim.
       Hipertensiunea arterială apare atunci când arterele cu pereţii îngroşaţi îşi pierd elasticitatea, iar înaintarea sângelui este mult îngreunată. Datorită acestui fapt, tensiunea arterială creşte.
        Congestia cerebrară înseamnă ruperea unor capilare care irigă creierul, accident care provoacă paralizia parţială sau totală a organismului, ajungându-se chiar la moartea persoanei în cauză.       
         Flebita se manifestă prin formarea unui cheag de sânge în venă şi apariţia unor pete roşii la suprafaţa pielii.
          Varicele apar pe o porţiune de venă dilatată din cauza slabei funcţionări ale valvulelor, ceea ce jenează circulaţia spre inimă.
         Frecvent, neatenţia la lucru, în circulaţia rutieră, cât şi violenţa reacţiilor unor indivizi pot duce la accidente soldate cu hemoragii.
         Hemoragiile capilare se opresc datorită coagulării sângelui.
         Hemoragiile venoase se opresc şi ele relativ uşor, deoarece peretele venelor este moale şi ele se aplatizează, limitând sângerarea.
         Hemoragiile arteriale sunt mai grave, deoarece peretele elastic menţine artera deschisă. Dacă nu se acordă imediat primul ajutor, moartea poate interveni rapid, datorită pierderii de sânge. 
            Vocabular
         Fibrină = substanţa rezultată în urma transformării fibrinogenului în contact cu     
                          aerul
       Fibrinogen = substanţă componentă a plasmei sangvine.   
       Grefă          = fragmentul de ţesut transplantat dintr-o regiune în alta a corpului.
       Puls            = dilataţia ritmică a arterelor produsă de fiecare sistolă   
       Transplantare = înlocuirea unui ţesut sau a unui organ bolnav cu unul sănătos, 
                                   de acelaşi fel


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
#4
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
SEXUALITATEA


1.SEXUALITATEA–LATURĂ IMPORTANTA A  PERSONALITII  UMANE


Sexualitatea este un aspect cheie al „umanitaii” fiintei umane. Faptul ca oamenii gândesc, simt, cred, se întreaba, iau decizii – îi diferenţiază de animale. Spre deosebire de acestea, sexualitatea umană este o laturi complexă a personalităţii fiecăruia dintre noi, care se bazează pe educaţie, pe experienţele fiecăruia, şi nu în ultimul rând pe mediul social şi familial în care s-a format fiecare persoană.
Statisticile spun că vârsta la care copiii îşi încep viaţa sexuală a scăzut în ultimii ani, iar această tendinţă se observă peste tot în lume. Chiar la noi în ţară, în 1996 , la o maternitate din Iaşi , o fetiţă de 9 ani a născut un copil sănătos , pe care părinţii fetei  l-au înfiat ca să-l poată înregistra la starea civilă.
Specialiştii în psihologie infantilă sunt de părere că această lipsă de inhibiţie a copiilor de a-şi începe mai devreme viaţa sexuală este rezultatul influenţelor de tot felul care se exercită asupra lor prin intermediul televiziunii, cinematografiei şi presei, iar necesitatea de a li se explica riscurile apariţiei unei sarcini nedorite sau a contractării unei boli cu transmitere sexuală se impune tot mai stringent. 
Sexualitatea  constituie o parte normală şi sănătoasă a fiecărui om, de-a lungul întregii sale vieţi, iar de felul cum înţeleg copiii acest lucru depinde dezvoltarea lor ulterioară , sănătatea şi comportamentul sexual de mai târziu. Având informaţii corecte , folosind cunoştinţele de anatomie şi sexologie dobândite, ei vor putea decide asupra momentului începerii vieţii sexuale, vor putea înţelege diferenţa între dorinţă sexuală , contact sexual şi dragoste.
Manualul de biologie de clasa a VII-a prezintă chiar în primele lecţii funcţia de reproducere, prezentând organele de reproducere ale oamenilor, femei şi bărbaţi, şi importanţa acestei funcţii în perpetuarea speciei umane. Dar oamenii sunt fiinţe complexe, ei trăiesc după anumite reguli trasate de religia pe care o împărtăşesc, de etica şi morala comunităţii în care trăiesc. Ei au sentimente care îi animă, printre ele cel mai important sentiment este dragostea. Cuplurile de îndrăgostiţi, căsătoriţi sau nu, concep copiii care, la vârsta adultă vor concepe şi ei , la rândul lor copii.
Sexualitatea cuprinde valorile personale ale individului , atitudinile şi credinţele despre propria persoană, ca femeie sau ca bărbat ; relaţiile cu alţi oameni (prin prietenii, relaţii intime, dragoste, afecţiune şi contacte sexuale) ; încrederea în sine şi imaginea despre propriul corp ; sănătatea sexuală şi reproductivă ; comportamentul său , deciziile pe care le ia, modul în care acţionează în cadrul posibilităţilor sexuale.
Omul ajunge la maturitate într-un timp destul de lung  20-25 de ani, trecând prin mai multe etape : nou-născut, sugar, copil, puber, adolescent, tânăr şi abia apoi matur. Fiecare etapă are rolul ei în formarea individului, dar în fiecare dintre ele este prezentă sexualitatea, cu deosebiri de la o etapă la alta. Faptul că fiecare om trece prin aceste etape adunând experienţe de viaţă diferite, întâmplări care îşi pun amprenta pe caracterul fiecăruia în mod diferit face ca omenirea să prezinte atâtea caractere câţi oameni există în acel moment pe pământ, fiecare om fiind diferit de altul, caracterologic vorbind, şi reacţionând în chip diferit la acelaşi stimul.


1.2. PUBERTATEA SAU TRECEREA DE LA COPILĂRIE LA ADOLESCENŢĂ


Chiar de la 2-3 ani, copiii ştiu deja diferenţa dintre o fetiţă şi un băiat. Până mai târziu, la 6-8 ani, se joacă împreună. ÃŽntre 8-13 ani preferinţele se îndreaptă către partenerii de acelaşi sex, cu care discută dar mai ales se joacă. La începutul adolescenţei 13-15 ani, se constată o perioadă în care grupările preferenţiale cuprind şi fete şi băieţi. Se distrează împreună, participă la diferite jocuri sportive sau de societate, ascultă muzică, dansează, încep să se studieze reciproc cu tot mai mult interes, urmând apoi primele sentimente, întâlniri şi experienţe sexuale (de obicei sărut, mângâiere).
Pubertatea, numită şi vârsta critică, este o perioadă în care organismul uman trece prin transformări majore, fizice, emoţionale, mentale şi sociale. Debutează în jurul vârstei de 10-11 ani la fete şi la 13-14 ani la băieţi, având o durată de 2-3 ani . Unele dintre aceste modificări sunt influenţate de începerea funcţionării gonadelor sub acţiunea fipofizei şi a  producerii de hormoni sexuali, conferind caracterele sexuale secundare organismului tinerilor puberi. Alte modificări apar ca rezultat al realităţilor sociale , cel mai adesea legate de o nevoie mai mare de independenţă.

Schimbările survenite în organismul fetelor sunt datorate hormonului sexual feminin primar, numit estrogen . Sânii încep să se dezvolte, apare părul axilar, pubian şi pe picioare. ÃŽncepe să se producă menstruaţia, ca urmare a eliberării lunare a unui ovul de către ovar (ovulaţia). Fetiţele se nasc cu toate ovulele pe care le vor avea în cursul vieţii (aprox. 200 000 în fecare ovar). Din acest moment fata poate procrea, dar organismul nu este destul de matur şi nu este recomandată sarcina la această vârstă.  De asemenea apar modificări ale corpului: şoldurile şi coapsele se dezvoltă mai mult în comparaţie cu talia. Fetiţa capătă aspect de femeie.
ÃŽn această perioadă începe să se manifeste interesul pentru băieţi, ca parteneri de afecţiune şi intimitate. Ele observă că atunci când au gânduri sexuale sau vise erotice labiile mici se umezesc. Apar încercările de a-şi produce plăcere sexuală prin masturbare, practică normală în pubertate, când încearcă să-şi cunoască propriul corp şi propriile senzaţii legate de sexualitate. Unele dintre fete pot să constate că interesul lor este dirijat spre femei, astfel încât orientarea lor sexuală este homosexuală, iar ele pot deveni lesbiene.

Schimbările ce survin în organismul băieţilor la pubertate se datorează hormonului sexual masculin numit testosteron . El determină creşterea părului axilar, pubian, pe tors şi pe faţă. Apar modificări ale vocii, care se îngroaşă, ale musculaturii şi osaturii, care se dezvoltă mai mult în regiunea umerilor şi toracelui. Ei observă că penisul şi scrotul se măresc iar noaptea au poluţii nocturne, ca urmare a eliberării în timpul somnului a unei cantităţi de spermă, lucru normal de altfel, care indică maturarea testicolelor şi începerea procesului de spermatogeneză. Atunci când au vise erotice apare erecţia. Tot în această perioadă apare masturbarea sau onania, ca urmare a încercării de a-şi cunoaşte corpul şi de a descoperi propriile trăiri sexuale. Ei sunt din ce în ce mai interesaţi de persoanele de celălalt sex ca parteneri în dragoste, afecţiune, intimitate şi sex. Unii pot manifesta aceste sentimente pentru cei de acelaşi sex, aceasta putând fi doar o curiozitate sau însemnând că orientarea lor sexuală este homosexuală.


1.3. CE TREBUIE SĂ ŞTII ÃŽNAINTEA ÃŽNCEPERII VIEŢII SEXUALE ?

Spre deosebire de animale, pe care doar instinctul le face să aibă contact sexual şi să procreeze, oamenii, fiinţe complexe din punct de vedere afectiv, sunt animaţi de emoţii, sentimente, care se regăsesc şi în dragostea fizică, practicată ca dorinţă de a oferi şi de a primi plăcere, fără scopul precis de a procrea. Un lucru deosebit de important este cunoaşterea propriului corp, dar şi al corpului partenerului, a zonelor erogene, a receptorilor sexuali (pielea, mameloanele, organele genitale) .
ÃŽn America, în Europa Occidentală şi ţările Scandinaviei există, destul de larg răspândit în rândul tinerilor, obiceiul mângâierilor care înlocuiesc actul fizic, permiţând descărcarea tensiunii sexuale excesive, definite cu ajutorul cuvintelor „necking” şi „petting” .
„Necking”-ul cuprinde toate mângâierile, dezmierdările, sărutările din zona feţei, capului, sânilor, pieptului, într-un cuvânt, deasupra brâului. „Petting”-ul constă, de asemenea, în mângâieri, sărutări, dezmierdări, dar mai jos de brâu, incluzând şi organele sexuale ale ambilor parteneri, fără a se ajunge la contact sexual. ÃŽn opinia multor sexologi, „necking”-ul şi „petting”-ul pot juca rolul etapei intermediare în perioada timpurie a iubirii, precedând începerea vieţii sexuale depline şi constituind un fel de şcoală de cultură sexuală.
Mângâierile care amână momentul deplinei satisfacţii şi al împreunării fizice totale permit femeii să-şi dezvolte sentimentele şi prietenia faţă de bărbatul ales, care neobţinând din partea femeii acordul rapid de a începe raporturile sexuale, în locul tendinţei spre saturare şi spre schimbarea partenerei, se va învârti în jurul ei, preocupat de perspectiva satisfacerii integrale a dorinţelor sale. Calea lungă şi revelatoare, dezvăluindu-i treptat partenerului tainele corpului feminin, devine totodată o şcoală de dragoste pentru femeie, oferindu-i şansa deplinei maturizări sexuale. ÃŽn perioada aceasta, de obicei 16-20 de ani ei învaţă să diversifice şi îmbogăţească iubirea, pentru ca mai târziu ea să nu devină monotonă.
Aceste practici nu servesc numai tinerilor care nu au început viaţa sexuală, pentru descărcarea tensiunii sexuale excesive, ci şi adulţilor, care le practică înainte de începerea actului sexual propriu-zis (aşa-numitul „preludiu” sau în situaţiile când actul sexual nu este recomandat din punct de vedere medical .
ÃŽn sexualitatea umană un rol împortant îl au simţurile (văzul, auzul, mirosul, pipăitul, gustul) şi imaginaţia. Tinerii îndrăgostiţi, fără a se grăbi să întreţină raporturi sexuale îşi dezvoltă şi îmbogăţesc măiestria erotică şi cultura mângâierilor, fiind cunoscut faptul că în dragoste graba este o greşeală de neiertat .
Bărbatului îi este suficient să privească o femeie, să o atingă sau să o îmbrăţişeze şi este deja pregătit pentru actul care îi oferă deplina satisfacţie sexuală. ÃŽn schimb la femeie, dacă în perioada de început nu este stârnită sensibilitatea terminaţiilor nervoase care pun în mişcare mecanismele erogene, ea va rămâne o fiinţă imatură sexual şi nu va reuşi să ofere în clipele de iubire ceea ce este în stare corpul şi psihicul ei.
Zonele erogene sunt porţiuni ale pielii sau organelor genitale bogate în receptori care înregistrează stimulii ce duc la declanşarea reflexului orgasmului în centrii de bază ai creierului. Zonele feminine cele mai sensibile la stimulii sexuali se găsesc acolo unde pielea nu este expusă frecării hainelor sau lenjeriei, fiind mai subţire şi mai sensibilă: părţile interioare ale antebraţelor, adânciturile de-a lungul coloanei vertebrale, pliurile pielii din zona bazinului, în adâncitura ombilicală, pe suprafeţele interioare ale coapselor, încheieturile din zonele braţelor, coatelor, genunchilor, sânii şi mameloanele. De regulă, corpul bărbatului este mult mai puţin inervat decât corpul femeii. Sensibilitatea tactilă se limitează mai ales în zona organelor genitale, a buzelor, gâtului şi destul de des a urechilor, de-a lungul coloanei vertebrale.
Centrul superior care coordonează reflexele sexuale este centrul orgasmului, situat în hipotalamus, care receptează semnalele din regiunile periferice ale sistemului nervos şi trimite impulsuri ca reacţii la stimulii respectivi. Activitatea acestui centru este deosebit de complicată. Principalii stimuli care acţionează asupra lui sunt stimulii tactili, iar în mai mică măsură, cei transmişi de alte organe senzoriale : vizuali, olfactivi, auditivi şi gustativi , dar poate fi excitat foarte intens de factori psihici, gânduri, dorinţe, imaginaţie. 



1.3. ORGANELE GENITALE ŞI SCHIMBĂRILE CE SURVIN ÃŽN TIMPUL ACTULUI  SEXUAL


ÃŽn trecut, se credea că în unirea sexuală numai bărbatul are rol activ, rolul femeii fiind pasiv, opinie care s-a dovedit a fi absolut greşită. Numai un analfabet în problemele sexului poate susţine că „femeia poate mereu” sau că organele ei sunt în orice moment apte pentru act sexual ! Atitudinea activă, în urma căreia creşte sensibilitatea receptorilor nervoşi, se reglează activitatea muşchilor, se accelerează sau se întârzie vasocongestia organelor genitale , este posibilă în aceeaşi măsură la femeie, cât şi la bărbat.
Sexologii au ajuns la concluzia că actul sexual poate fi „împărţit” în patru faze : excitaţie, platou, orgasm şi rezoluţie. Aceste faze sunt însoţite de modificări ale organelor genitale atât la bărbat cât şi la femeie. Dar pentru a înţelege aceste modificări trebuie să cunoaştem anatomia organelor sexuale, masculine şi feminine. Schemele următoare vor ajuta la înţelegerea acestor faze .

    Privind desenul schematic al organului sexual feminin extern ( vulva ) se observă : simfiza pubiană, de lăţimea degetului mare, îndoită ca un arc deasupra orificiului vaginal. Mai jos de simfiză se află clitorisul, aşezat vertical în direcţia vaginului. Grosimea şi lungimea lui sunt variate, de la grosimea unui creion până la grosimea degetului mare. El se constituie din corpul clitorisului terminat cu glandul, acoperit în stare de repaus de prepuţul clitoridian legat de ambele părţi cu labiile mici. Glandul clitorisului este fixat la bază printr-o cută îngustă de mucoasă, numită frâu clitoridian. Această cută aminteşte frâul prepuţial aflat în partea ventrală a penisului. Clitorisul, fixat destul de lejer pe un ţesut conjunctiv moale şi acoperit cu pliuri uşor culisante, prezintă o mobilitate destul de mare. Acest lucru este important, deoarece în timpul actului i se schimbă poziţia.
Labiile mici mărginesc intrarea în vagin de la comisura posterioară până la cea anterioară şi clitoris. La nivelul comisurii posterioare se unesc labiile mari şi mici, trecând în zona perineală. ÃŽn adâncitura triunghiulară de la vârful labiilor mici se află orificiul uretral, iar pe ambele părţi ale acestuia, orificiile mărunte ale glandelor secretoare ale vestibulului vaginal. Zona alcătuită din suprafeţele interioare ale labiilor mici, vestibul şi ridicătura peretelui anterior al vaginului, constituie, după clitoris, cea mai inervată zonă a vulvei, din punct de vedere senzitiv. Intrarea în vagin are forma unui orificiu oval, care la virgine este acoperit aproape jumătate  de membrana himenală . ÃŽn partea de jos, peretele posterior al vaginului se îmbină cu extremităţile inferioare ale labiilor mari şi mici, închizând inelul ce înconjoară vaginul. Pe ambele părţi ale comisurii posterioare, pe suprafaţa interioară a labiilor mari se află orificiile de deschidere ale canalelor glandelor Bartholin, a căror secreţie păstrează umedă intrarea în vagin. Toate părţile vulvei descrise sunt înconjurate de labiile mari, acoperite în partea mijlocie de o mucoasă umedă, iar în exterior de piele cu păr. Mai jos se află perineul, ce desparte vulva de anus şi orificiul anal.
Organele interne ale aparatului genital feminin sunt : vaginul, de forma unui tub musculos, ceva mai îngust în partea iniţială, se lărgeşte la capăt în formă bombată şi în partea lui finală se află colul uterin. Uterul , înclinat în faţă formează un unghi ascuţit cu axul alungit al vaginului. Pe cele două laturi ale sale se găsesc fixate cu ligamente trompele şi ovarele. Corpul uterin este fixat de osul sacral printr-un alt ligament, care conduce şi fascicolii nervilor senzitivi din măduvă , inervând din punct de vedere sexual uterul, vaginul, vulva şi clitorisul.

Să analizăm acum structura şi fiziologia organelor sexuale masculine. Penisul este un organ musculos,  care cuprinde în interiorul său corpi cavernoşi constituiţi din încrengături de vase sanguine, ce formează rezervoare elastice de sânge. Sub influenţa excitaţiei ele se umplu cu sânge determinând creşterea, întărirea şi rigiditatea penisului ( erecţia ). Vasele sanguine ce conduc sângele în corpii cavernoşi prezintă valvule speciale ce nu mai permit sângelui să se retragă, închizându-se în momentul umplerii complete şi scoţând din circuitul sanguin această parte a vaselor. La capătul penisului, în jurul orificiului uretral, corpii cavernoşi alcătuiesc o formaţiune ca o perniţă, numită gland . ÃŽn partea inferioară glandul are o margine cilindrică, numită coroana glandului, iar imediat sub ea continuă pielea prepuţului .
Prepuţul , sub forma unor cute ale pielii, acoperă glandul până la orificiul uretral. Este destul de elastic, iar în timpul erecţiei complete se decalotează dincolo de coroana glandului, dezvelindu-l în întregime. ÃŽn pliurile prepuţiale şi în afara coroaneiglandului se află numeroase glande sebacee.
Mai jos de penis, în punga scrotală ce atârnă în exteriorul cavităţii abdominale, se află testiculele, care îndeplinesc dublu rol – de glande cu secreţie internă şi de producător seminal. Sperma ajunge prin canalele spermatice în două rezervoare numite vezicule seminale. Alături de acestea, la baza uretrei se mai află o glandă, cam de mărimea unei castane, numită prostată , a cărei secreţie se amestecă cu sperma în timpul ejaculării. Sub prostată şi veziculele seminale se găsesc orificiile glandelor Cowper ce se deschid în lumenul uretral. Ele produc secreţia ce apare în orificiul uretral în faza platou. ÃŽn regiunea veziculelor seminale, la intrarea uretrei în vezică se află aşa-numitul bulb uretral , care îşi măreşte volumul paralel cu corpii cavernoşi ai penisului pe parcursul afluxului sanguin în artere şi apasă asupra canalului închizând intrarea în vezică. Acest mecanism împiedică eliminarea urinei în timpul actului sexual şi nu permite ca sperma să se retragă spre vezica urinară, fiind împinsă prin uretră în afară.
ÃŽn afara stimulilor sexuali erecţia dispare şi penisul capătă un aspect flasc, moale. Erecţia involuntară apare în situaţiile de stagnare a sângelui în organele genitale, de excitare a glandului sau de încordare bruscă a muşchilor perineali. Stagnarea sângelui este determinată, de exemplu, de umplerea vezicii urinare, care apasă asupra vaselor sanguine ale penisului, ceea ce conduce la erecţii matinale, imediat după trezirea din somn. Erecţii inconştiente apar şi în timpul somnului, determinate de visele erotice.

Iată acum schimbările ce apar în timpul actului sexual. Am amintit mai înainte că sexologii au constatat existenţa a patru faze distincte.

Faza I – excitaţia – este produsă de stimuli de natură fizică (atingeri, mângâieri, dansul, sărutul) sau psihică (lectură excitantă, imaginea persoanei iubite, activitatea imaginaţiei).
La femeie primul semnal de excitaţie sexuală este congestinarea vaselor sanguine la nivelul bazinului având ca rezultat umezirea vaginului. Pe măsură ce excitaţia creşte, congestia sanguină creşte, cuprinzând şi vulva. Labiile mici încep să se întărească şi capătă culoare trandafirie. Umplând vasele labiilor mari, sângele apasă asupra glandelor Bartholin, determinând eliberarea secreţiei la suprafaţa perineului. Spre sfârşitul fazei de excitare se modifică forma şi lungimea vaginului, acesta alungindu-se şi lărgindu-se în partea profundă care înconjoară colul uterin.
La bărbat , în faza de excitaţie acţionează mecanisme similare (ca la femeie). Chiar şi cele mai mici impulsuri fizice sau psihice, cum ar fi gândul, mirosul, imaginea, pun în mişcare sistemul vascular, umplând corpii cavernoşi ai penisului cu sânge şi determinând erecţia. Parţial au loc: ridicarea testiculelor care se apropie de zona pelviană şi contracţia scrotului asemănător cu pielea de gâscă. Uretra, care de obicei se află imediat sub piele în partea ventrală a penisului devine mai încordată, iar orificiul uretral din vârful glandului se înclină sub formă de pâlnie.

Faza a II-a – platou – începe la sfârşitul fazei de excitaţie.
La femeie această fază determină creşterea în continuare a cantităţii de sânge în venele bazinului mic. Labiile mari se întredeschid, labiile mici capătă aspect de mici cilindri iar clitorisul îşi măreşte dimensiunile, glandul său ieşind de sub prepuţ. Sub el se evidenţiază pliul peretelui anterior al vaginului, care acoperă uretra. Bulbul peretelui anterior împreună cu inelul labiilor mici şi glandul clitorisului formează aparatul receptor numit vestibul vaginal – cel mai sensibil la stimulii sexuali. ÃŽn această fază procesul de secreţie şi lubrifiere a vaginului se încheie, iar afluxul sanguin în reţeaua vasculară determină îngroşarea peretelui vaginal sub forma unei manşete strâmte. Această porţiune cuprinde penisul, reacţionând dinamic la frecare şi stimuli tactili şi reprezentând (împreună cu vestibulul şi clitorisul) centrul sensibilităţii sexuale  feminine.
La bărbat , în faza platou erecţia completă este însoţită de congestia glandului, prin conturarea vizibilă a marginii sale ventrale, care formează coroana glandului. Suprafaţa glandului, îndeosebi în zona meatului uretral şi coroana, alcătuiesc cea mai sensibilă zonă la stimulii tactili, îndeplinind rolul pe care-l au la femeie vestibulul şi porţiunea inferioară a vaginului. ÃŽn această fază, culoarea roşie a glandului creşte în intensitate, la fel ca labiile mici la femeie, uretra se întăreşte, iar în orificiul ei înclinat apar picături de secreţie expulzate de glandele Cowper. Aceste modificări semnalează apropierea orgasmului.

Faza a III-a – orgasmul – durează câteva secunde şi este definit ca o stare intensă de fericire şi satisfacţie. Simptomul dominant îl constituie contracţiile.
La femeie ele se manifestă în centrul sensibilităţii sexuale, adică în vestibul şi în partea îngustă a vaginului, unde se produc între 3 şi 15 contracţii puternice, involuntare. Primele 2-4 sunt mai puternice, urmate de altele cu intensitate mai mică, dispărând treptat. Concomitent cu contracţiile vaginului au loc puternice contracţii ale muşchiului uterin, care se retractează şi îşi deschide colul. ÃŽn acest fel spermatozoizii din sperma ejaculată de bărbat pătrund în cavitatea uterină, apoi în trompe unde fecundează ovulul eliberat de ovar. Dacă femeia nu este în perioada ovulaţiei, fecundarea nu se produce.
La bărbat faza orgasmică se desfăşoară tot sub formă de contracţii. Ea debutează cu contracţiile muşchilor care împing lichidul din veziculele seminale şi secreţia prostatei în canalul uretral, moment în care se declanşează senzaţia de voluptate. Contracţiile penisului şi uretrei se manifestă într-un ritm identic cu contracţiile vaginului la femeie. După 3-4 contracţii puternice intensitatea acestora scade brusc şi dispar rapid. Lichidul este expulzat sub formă de jet ejaculator.

Faza a IV-a – rezoluţia – se caracterizează prin revenirea organelor genitale la starea de nestimulare.
La femeie clitorisul se micşorează, retrăgându-se în partea superioară şi ascunzându-se complet sub prepuţ, labiile mici îşi pierd culoarea vie, se înmoaie şi se relaxează, labiile mari se destind, se închid şi acoperă perineul. După deschiderea valvulelor în urma orgasmului, sângele din vasele venoase se retrage, uterul îşi reia poziţia aplecată, în unghi ascuţit faţă de axul vaginului, colul uterin se închide iar vaginul se scurtează şi revine la dimensiunea normală, de 6-7 cm.
La bărbat rezoluţia cuprinde două etape. ÃŽn prima etapă are loc micşorarea dimensiunilor penisului la aproximativ jumătate şi o uşoară înmuiere a acestuia. Uretra se îngustează şi se reduce corespunzător lungimii penisului nestimulat. Instalarea celei de a doua etape depinde de acţiunea stimulilor exteriori. Dacă penisul este retras din vagin această fază se instalează foarte repede, cu revenirea la starea flască. Dacă nu se retrage penisul, pereţii vaginali exercită o presiune care produce stimularea iar erecţia se menţine o perioadă de timp, înainte de relaxarea completă.

După ce am arătat multitudinea de „mecanisme” ale corpului uman ce conlucrează în timpul actului sexual cu cele patru faze ale sale, este uşor de înţeles de ce este importantă participarea activă psihică şi fizică a ambilor parteneri . ÃŽn general, se consideră că partenerilor le este permisă orice fel de atingere sau mângâiere atâta timp cât ambii sunt de acord cu ea şi le produce plăcere. ÃŽn cazul în care însă femeia sau bărbatul nu acceptă un anumit fel de atingere sau o anume practică sexuală, încercarea de a obliga partenerul să o accepte înseamnă perversiune sexuală. Supunerea la perversiuni sexuale a unei persoane (copil, femeie sau bărbat) este considerată abuz sexual şi este pedepsită de lege.
Altă faptă care intră în sfera celor blamate de societate şi pedepsite de lege este violul . Acesta presupune constrângerea unei persoane (prin forţă la contact sexual, fără consimţământul acesteia. Datorită faptului că acea persoană nu doreşte contactul, organismul şi organele sexuale nu sunt pregătite şi suferă traume fizice şi psihice importante, uneori cu urmări devastatoare de-a lungul întregii vieţi.

1.4  DRAGOSTE, ATRACŢIE SEXUALĂ ŞI CONTACT SEXUAL

Mulţi oameni, tineri sau vârstnici deosebesc cu dificultate sentimentele de dragoste, atracţie sexuală şi dorinţă sexuală. Unii le confundă între ele. Unii cred că dacă simţi şi trăieşti unul dintre ele trebuie să le trăieşti şi pe celelalte. Alţii spun că dacă nu iubeşti nu ar trebui să faci dragoste. Alţii spun că ar trebui să ai contact sexual pentru a descoperi ce simt unul pentru celălalt. Părerile sunt deci foarte împărţite.
Dragostea este un sentiment complicat, greu de definit, cu o mulţime de variante. Dragostea copilului este altfel decât cea a adultului, dragostea tatălui este diferită de a bunicilor, dragostea pentru un animal de companie este diferită faţă de cea pentru jucării,  după cum se observă este un sentiment cu multe feţe.
Dragostea mamei pentru copilul ei este necondiţionată, pe când cea dintre doi adulţi sau adolescenţi este condiţionată, se bazează pe simpatii reciproce, similitudini de preocupări, pe dorinţa de a se face plăcuţi celuilalt. ÃŽn momentul în care priorităţile şi evoluţia partenerilor sunt diferite, nu mai apreciază aceleaşi lucruri, scara lor de valori etalează diferenţe mari se ajunge la despărţire chiar şi în cazul cuplurilor căsătorite de mulţi ani. Oamenii spun că simt şi ştiu într-un mod romantic atunci când iubesc: sunt fericiţi cînd sunt împreună, se bucură de fiecare moment în care se pot vedea, contactul sexual poate să lipsească timp îndelungat fără a afecta sentimentele de iubire.
Atracţia fizică este o condiţie de care se ţine seama, deoarece oamenii nu se îndrăgostesc de persoane care le displac profund, sau care le trezesc dezgustul. Şi aici varietatea tipologiei umane îşi spune cuvântul : unii preferă persoanele cu fizic robust, alţii pe cele delicate, unii referă persoanele blonde, alţii brunete sau roşcate.
Cert este că atracţia fizică poate exista fără a se transforma în dragoste. Tot aşa contactul sexual poate fi întreţinut de două persoane care sunt atrase fizic una de cealaltă fără a fi însă îndrăgostite, sau a se iubi una pe cealaltă. Este o hotărâre care le aparţine şi îi priveşte personal. Fiecare persoană , femeie sau bărbat este răspunzătoare de faptele sale inclusiv în privinţa sexului şi trebuie să se manifeste în consecinţă. Părerea unanim recunoscută însă este aceea că un contact sexual între persoane care se iubesc una pe cealaltă nu poate fi egalat din punctul de vedere al trăirilor sufleteşti, de contactul între persoane care doar se plac şi simt atracţia sexuală fără a fi îndrăgostite .
Uneori, la vârsta adolescenţei , emoţia de îndrăgostire poate genera o stare de excitabilitate crescută, ca o veritabilă transă. Ambii parteneri (sau doar unul dintre ei) trăiesc parcă într-o altă lume, zile, săptămâni, uneori chiar luni întregi manifestând o deosebită sensibilitate şi acuitate a simţurilor. Lumea li se pare deosebit de pitorească, bogată în sunete şi arome excitante. Vraja nu le permite să gândească raţional. Se întâmplă ca întreruperea bruscă a acestei transe sexuale să îi conducă la gânduri sinucigaşe şi să fie resimţită ca apetitul fizic la un narcoman. Este binecunoscută povestea celor doi tineri din Verona, Romeo şi Julieta, strălucit redată de William Schakespeare. Asemenea „boală de iubire” atinge o evoluţie gravă îndeosebi la abstinenţi (persoane care nu au contact sexual) după o perioadă îndelungată şi la oamenii care erau consideraţi până atunci mai puţin excitabili din punct de vedere sexual şi au nimerit deodată peste partenerul ideal.

1.5 CONTRACEPŢIA

Dacă omenirea n-ar fi învăţat să controleze într-un fel sau altul numărul naşterilor, fiecare familie ar fi trebuit să aibă peste 10 copii. Azi contracepţia a devenit un lucru absolut indispensabil atât pentru tinerii care întreţin relaţii sexuale înainte de căsătorie, cât şi pentru cei căsătoriţi.
ÃŽncă din cele mai vechi timpuri şi în toate culturile lumii s-a încercat practicarea contactului sexual fără concepţie . Femeile Egiptului Antic îşi puneau în vagin în scop contraceptiv, bucăţi de burete îmbibat puternic cu cocă sărată de orez. ÃŽn Grecia şi Roma antică se folosea de asemenea buretele umezit cu soluţie de oţet sau suc de lămâie. Triburile africane şi tibetane nomade folosesc şi astăzi infuziile cu plante pentru a determina periodic sterilitatea la bărbaţi şi la femei, infuzii a căror compoziţie este păstrată în secret şi în zilele noastre. Actul întrerupt este de asemenea cunoscut încă din antichitate, iar întreruperea de sarcină prin cele mai variate procedee s-a practicat aproape de la începutul lumii.
Vorbind despre perioada dragostei adolescentine, apariţia sarcinii în situaţia când planurile de viaţă ale celor doi oameni nu sunt clar conturate, devine o catastrofă. Copilul pentru tânăra fată crează imense complicaţii, iar pe tânăr îl sperie, făcându-l să fugă de responsabilitate, fără a-l mai frământa problema paternităţii. Cei căsătoriţi au nevoie de ceva mai mult timp pentru a se cunoaşte reciproc, a se potrivi fizic, a elimina deosebirile caracterologice şi de mediu, dar şi pentru a se bucura de viaţa în doi, înainte de a-şi asuma obligaţiile legate de creşterea copilului.
Cel mai prielnic moment al apariţiei copilului este acela când soţii s-au înfruptat suficient de la izvoarele iubirii în doi, când legătura sufletească şi fizică este puternică între ei şi dispun de condiţii materiale şi de locuit. Copilul aduce cu sine numeroase probleme noi şi de aceea naşterea lui trebuie să fie determinată de voinţa părinţilor, pentru ca el să apară pe lume în condiţii optime atât pentru el, cât şi pentru familie.
Să vedem acum care sunt cele mai folosite metode de contracepţie, cu avantajele şi dezavantajele lor.
Abstinenţa – decizia de a nu avea contact sexual este singura metodă cu eficienţă 100% în prevenirea sarcinii.
Actul întrerupt ( coitus interruptus) este unul din procedeele de prevenire a sarcinii cunoscut şi practicat de mii de ani. Tehnica anticoncepţională a actului întrerupt constă în faptul că bărbatul nu permite ca sperma să ajungă în vagin, retrăgându-se promt înainte de a ejacula. Dezavantaje : 1. Nu toată doza de spermă este eliminată în timpul ejaculării. Există un procent de bărbaţi la care câteva picături de spermă se scurg din veziculele seminale chiar în timpul actului, amestecându-se cu secreţia emanată din uretră. 2. Folosirea acestei metode necesită o anumită experienţă, fiind greu de aplicat în cazul bărbaţilor foarte excitabili şi nervoşi, întrucât cere o stăpânire de sine ceva mai fermă şi sesizarea lucidă a momentului de vârf .
Metoda calendarului – este o metodă foarte răspândită, bazată pe calculul perioadelor fertile şi nefertile în ciclul menstrual al femeii. Se preconizează că în majoritatea cazurilor ovulaţia se produce la jumătatea ciclului. Luînd în considerare vitalitatea ovulului (4-5 zile) şi a spermatozoizilor (tot câteva zile), se stabileşte ca perioadă nefertilă primele zile după menstruaţie, aproximativ până în a opta zi, calculând din prima zi de menstruaţie. Intervalul de opt zile care urmează (până în a şaisprezecea zi), femeia se află în perioada fertilă, deci raportul sexual poate duce la concepţie. Perioada următoare, până la următoarea menstră este din nou perioadă nefertilă. Schematic acest calendar ar arăta aşa :

1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
PERIOADA NEFERTILĂ
PERIOADA   FERTILĂ
PERIOADA NEFERTILĂ
X
X
X
X
X
























NOTĂ : „x” reprezintă perioda de menstruaţie.

Dezavantaje : toate femeile au uneori dereglări ale ciclului care induc întârzieri sau devansări ale ovulaţiei, în aceste cazuri instalându-se sarcina chiar într-o perioadă considerată nefertilă.
Pilulele contraceptive – sunt tablete orale conţinând hormoni sintetici cu acţiune asupra întregului sistem glandular endocrin. Ele sunt în număr de 21, trebuie luate din a cincea zi a ciclului (numărând din prima zi a menstrei), funcţia lor fiind aceea de a bloca secreţia estrogenilor către ovare şi de a face imposibilă creşterea veziculei ovulare. Nemaiproducându-se ovulaţia, sarcina nu poate interveni acolo unde nu există ovul. Dezavantaje : 1) dacă se uită administrarea pastilei o zi, doza hormonală se modifică şi este posibilă apariţia ovulaţiei, deci şi a sarcinii; 2) pilulele trebuie prescrise de medic, singurul în măsură să stabilească ce contraceptive sunt potrivite pentru fiecare femeie în parte.
Dispozitivul intrauterin (steriletul) – este cunoscut de câteva decenii sub forma unei spirale din aur, argint sau, în prezent, din mase plastice, fiind larg întrebuinţate deoarece asupra lor nu acţionează secreţia mucoasei uterine. Steriletul este fixat în uter în timpul menstruaţiei, când colul este mai puţin rigid, de către medicul ginecolog, pentru o perioadă de câţiva ani. Are ataşat un fir subţire de nylon, care iese prin colul uterin în vagin, fir care trebuie controlat periodic de către femeie, pentru a se asigura că dispozitivul este la locul lui. Acest dispozitiv nu permite implantarea oului în pereţii uterului, astfel sarcina neputând să evolueze. Dezavantaje : 1) nu se recomandă femeilor care nu au copii, deoarece poate induce sterilitatea;  2) poate provoca prelungirea şi abundenţa menstrelor.
Buretele contraceptiv – fabricat dintr-un material buretos neted, cu un diametru de 5 cm, conţine o substanţă spermicidă (care omoară sau paralizează spermatozoizii). Trebuie introdus în vagin înaintea contactului sexual, după ce a fost mai întâi umezit cu apă pentru activarea spermicidului. Poate fi purtat până la 24 de ore. Poate fi uşor extras din vagin cu ajutorul ansei de nylon care îi este ataşată. Folosirea lui nu produce dureri sau alte inconveniente. Dezavantaje : nu este sigur în proporţie de 100%, ci de aprox. 80% .
  Prezervativul – confecţionat din cauciuc sau latex şi destinat bărbaţilor, reprezintă cel mai simplu şi ieftin mijloc de contracepţie şi prevenire a bolilor cu transmitere sexuală. Multe dintre ele sunt fabricate având în vârf un rezervor care permite existenţa unui spaţiu între penis şi prezervativ, care să facă mai puţin probabilă ruperea în timpul ejaculării. Prezervativul trebuie plasat pe un penis în erecţie, înainte de a exista contactul sexual şi se păstrează în timpul contactului, urmând a se înlătura după retragerea penisului din vagin. Există mai multe mărimi de prezervative.Fiecare bărbat trebuie să aleagă mărimea care i se potriveşte, astfel încât prezervativul să rămână pe penis în tot timpul actului sexual.
Unii bărbaţi susţin că folosirea prezervativului le micşorează plăcerea. Acest lucru poate fi adevărat în unele cazuri, dar femeia trebuie să ştie să impună folosirea lui nu numai ca şi contraceptiv, dar şi ca mijloc de protecţie împotriva bolilor cu transmitere sexuală. Utilizarea prezervativului reprezintă o dovadă de educaţie şi de respect reciproc al partenerilor.
Diafragma – este un dispozitiv anticoncepţional cofecţionat din cauciuc şi destinat femeilor. Femeia lubrefiază cu un gel special diafragma, apoi o aplică asemenea unui tampon vaginal, cu până la şase ore înaintea contactului sexual. Poate fi păstrată până la 24 de ore, dar cel puţin 8 ore după contact. Gelul folosit este un spermicid care paralizează spermatozoizii. La repetarea contactului trebuie aplicată din nou cremă în vagin. Diafragmele trebuie să se potrivească fiecărei femei, deoarece există mărimi diferite. Ele sunt eficiente în proporţie de 80-97 % .
Spermicidele – sunt creme, spume sau geluri ce conţin substanţe chimice cu eficacitate de 80-90% în paralizarea spermatozoizilor, oprind pătrunderea lor în uter. De obicei ele sunt introduse în vagin cu un aplicator, care este apoi îndepărtat. Necesită un interval de 10 minute între aplicare şi contactul sexual şi îşi pierd eficienţa la o oră după aplicare.
Implante contraceptive – constau în implantarea sub pielea braţului femeii a 5-6 capsule de cauciuc siliconat. Metoda funcţionează la fel ca şi pilula, eliberând gradat, în timp, hormoni progestogeni. Capsulele nu se simt sub piele. Ele pot fi îndepărtate oricând şi pot fi eficiente până la cinci ani. Această metodă are o eficienţă de aproape 100%.

Metode chirurgicale de contracepţie :
Sterilizarea – este folosită mai ales de persoanele care au deja copii şi nu mai doresc alţii. Metoda chirurgicală de sterilizare feminină se numeşte „ligatura trompelor” şi constă în obturarea trompelor uterine astfel încât ovulul să nu mai poată trece dinspre ovar. Metoda chirurgicală masculină se numeşte „vasectomie” şi constă în secţionarea şi astuparea vaselor deferente astfel încât spermatozoizii să nu poată migra din testicule pentru a deveni parte a spermei.
ÃŽntreruperea sarcinii ( chiuretajul) – este considerată cea mai periculoasă şi nocivă dintre toate metodele de contracepţie , putând duce la infecţii periculoase (chiar dacă este efectuat de medici specialişti), care pot cauza ulterior sterilitatea definitivă a femeii. Consecinţele negative ale întreruperii de sarcină sunt de ordin fizic şi psihic, iar complicaţiile pot interveni chiar şi peste mulţi ani. Nu în ultimul rând, nu trebuie uitat faptul că acestă metodă chirurgicală întrerupe de fapt viaţa unui copil, care încetează a mai exista din cauză că mama a decis acest lucru.

Contracepţia este deci o problemă de responsabilitate care îi priveşte pe oameni, femei şi bărbaţi, deopotrivă. Este greşită părerea că primul contact sexual nu se poate solda cu o sarcină . Dacă există un ovul şi contactul sexual a adus în vagin spermatozoizi, aceştia îşi vor lua rolul în serios, vor fecunda ovulul şi rezultatul va fi sarcina ! Este deci necesar ca metodele de contracepţie să fie cunoscute şi aplicate, ţinând cont de multitudinea de metode cunoscute, din care fiecare persoană poate alege ceea ce convine cel mai bine posibilităţilor materiale şi stării de sănătate. ÃŽn cadrul policlinicilor există cabinete de „Planificare familială”, cu medici specialişti, unde se pot primi informaţii şi reţete de pilule contraceptive, şi unde se pot efectua consultaţii la cerere.













2. BOLILE CU TRANSMITERE SEXUALĂ (B.T.S.)


ÃŽn majoritatea ţărilor dezvoltate predarea educaţiei sexuale în şcoli este obligatorie, în unele cazuri chiar din clasa întâi, fiind o componentă a programei de igienă. Tendinţa din ultimii este ca tinerii să-şi întemeieze o familie la o vârstă ceva mai mare, iar distanţa dintre vârsta primului contact sexual şi cea a primei căsătorii s-a prelungit, riscurile apariţiei unui copil nedorit, ale unui avort sau ale contactării unei boli cu transmitere sexuală au sporit de asemenea. Astfel tinerii (şi mai ales fetele) pot să-şi pericliteze sănătatea, să abandoneze şcoala, ceea ce le limitează şansele de realizare profesională, condamnându-i la sărăcie cronică.
Cea mai sănătoasă ar fi abstinenţa, oricât de învechit sună. Dacă însă există hotărârea de a începe viaţa sexuală, trebuie ca persoana respectivă (femeie sau bărbat) să ştie la ce riscuri se expune. ÃŽn afara sarcinii nedorite există mai multe boli cu transmitere sexuală, pe care le poate contracta dacă nu se protejază corespunzător : folosirea prezervativului (pentru bărbaţi) sau a diafragmei (pentru femei) . Dacă o persoană a început viaţa sexuală şi nu se protejază, dacă îşi imaginează că asta li se poate întâmpla numai altora, atunci este un adevărat pericol pentru ea şi posibilii ei parteneri , dar şi pentru copilul pe care dorindu-l neştiind că este infectată, l-ar putea avea .
Cea mai afectată grupă de vârstă o constituie adolescenţii activi din punct de vedere sexual, 25% dintre ei contractând o boală cu transmitere sexuală înainte de a termina liceul. Nu întotdeauna o persoană bolnavă îşi protejază partenerii şi, de altfel, nu întotdeauna îşi dă seama că este bolnavă. La bărbaţi, simptomele sunt, de obicei, mai pregnante, însă de regulă, la femei simptomele sunt atât de discrete încât ea poate să fie bolnavă fără să ştie. Adăpostite în interiorul organismului feminin, bacteriile sau virusurile se răspândesc către uter, trompe, uretră, provocând afecţiuni greu de tratat.

Sifilisul ( luesul) – este cauzat de o bacterie numită Treponema pallidum. Din punct de vedere clinic infecţia evoluează în trei stadii :
ÃŽn primul stadiu, la locul inoculării, după o perioadă de aproximativ 21 zile de la contactul sexual infectant, apare o leziune ulcerativă, protuberantă, nedureroasă, numită „şancru de inoculare”, însoţită de inflamarea ganglionilor din zona inghinală.
  ÃŽn al doilea stadiu , după 1-2 luni de la apariţia şancrului, se ivesc pete roşii (leziuni maculo-papuloase), localizate pe piele sau pe mucoase, numite sifilide. Erupţia se însoţeşte de inflamarea ganglionilor (adenopatie), uneori febră, dureri de cap, ale articulaţiilor, lipsa poftei de mâncare. Netratat, sifilisul secundar poate evolua asimptomatic, în această fază singura manifestare a infecţiei fiind testele serologice pozitive (reacţia Wasserman) . Starea de latenţă poate dura întreaga viaţă, poate fi întreruptă de recidive sau de trecerea în stadiul al treilea al bolii – sifilisul terţiar – în care apar manifestări grave, legate de afectarea sistemului nervos.
Sifilisul congenital – este consecinţa transmiterii bolii de la mamă la făt. Aproape toţi copiii născuţi din mame cu sifilis secundar netratat sunt infectaţi, dar la mai puţin de 50% din ei sunt prezente manifestări clinice : naştere prematură sau cu greutate mică, adenopatie, leziuni ale pielii şi mucoaselor, malformaţii osoase, ale articulaţiilor, ale dinţilor, surditate (atunci când manifestările sifilisului congenital au apărut după vârsta de doi ani).
Pentru toate formele de sifilis şi în toate fazele de evoluţie (inclusiv la nou-născut), tratamentul cel mai eficient rămâne Penicilina, administrată injectabil după diferite scheme de tratament.

Gonoreea (blenoragia) – e provocată de o bacterie – Neisseria gonorrhoeae. Este una din cele mai frecvente B.T.S., incidenţa sa fiind de 3 ori mai mare la bărbaţi decât la femei. (ÃŽn România, gonoreea şi sifilisul sunt cele mai răspândite boli.) Calea de contaminare este contactul sexual neprotejat, pentru adulţi, şi contactul nou-născutului cu secreţiile vaginale infectate ale mamei, la naştere. Perioada de incubaţie a bolii este de 2-5 zile. Din punct de vedere clinic, boala se manifestă în principal prin apariţia unei secreţii vaginale abundente, de culoare albă, neplăcut mirositoare (leucoree) . Nou-născutul dintr-o gravidă bolnavă de gonoree se poate naşte prematur, poate avea la naştere conjuctivită purulentă, artrită (afectarea articulaţiilor), meningită sau chiar septicemie. Pentru tratament există mai multe tipuri de antibiotice, cele mai eficiente fiind cele din generaţia a treia.

Tricomoniaza – este o infecţie dată de un parazit- Trichomonas vaginalis - care  provoacă la femeie inflamarea vulvei şi a vaginului (vulvovaginită, asociată cu o secreţie vaginală spumoasă, galben-verzuie, şi dureri la contactul sexual (dispareunie). Infecţia coexistă frecvent cu gonoreea. Tratamentul se face cu Metronidazol, administrat oral şi intravaginal. ÃŽn cazul gravidelor, metronidazolul este contraindicat pe tot parcursul sarcinii, dar mai ales în primul trimestru, fiind înlocuit cu Clotrimazol, administrat numai intravaginal.

Vulvovaginita candidozică – este frecventă în sarcină şi în perioadele premenstruale. Se caracterizează prin prezenţa unei secreţii albicioase, cremoase, sensibilitate şi prurit vulvar (mâncărime). Copiii născuţi din gravide cu candidoză vaginală pot avea dermatite şi afecţiuni ale mucoasei bucale (stomatite micotice). Tratamentul se adresează direct cauzei, constând în antifungice administrate oral sau vaginal. Pentru o mai bună eficienţă a tratamentului local, este indicat ca acesta să fie precedat de spălături vaginale cu o soluţie de apă bicarbonată.

Chlamidia – este o categorie aparte de infecţii transmisibile pe cale sexuală provocată de Clamidia trachomatis . Majoritatea infecţiilor sunt asimptomatice, de aceea boala e dificil de diagnosticat, în schimb având avantajul de a fi relativ uşor de tratat. ÃŽn S.U.A. se apreciază că inflamaţiileacute pelviene cu Clamidia trachomatis numără aproape un milion de cazuri pe an. Implicaţiile pentru femeie sunt considerabile, întrucât infecţia cronică duce la sterilitate, favorizează sarcina extrauterină şi complicaţiile după naştere sau avort. Cel mai eficient tratament este cel cu tetraciclină.

Herpesul – infecţia cu virusul Herpes simplex (HSV) este, după gonoree, cea mai frecvenată BTS. La femei infecţia se localizează în majorit


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
#5
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
Plantele

Deoarece transforma lumina solara in energie, plantele reprezinta o veriga vitala in lantul vietii pe Pamant. Modul in care lucreaza acesti factori de energie este un miracol care egaleaza insasi minunea vietii.
Plantele sunt industrii chimice vii in care au loc reactii complexe, iar in timpul procesului ele absorb si degaja gaze esentiale pentru viata.

Cum se hranesc plantele
Procesul prin care apa intra in radacinile plantei se numeste osmoza. Apa este transportata prin planta in parte prin osmoza, dar si prin actiunea capilarelor – asa se transporta apa pana la varful copacilor inalti.
Pe langa carbon – absorbit din aer, hidrogen si oxigen – absorbite din apa din sol, plantele au nevoie de multe alte elemente pentru a creste. Nitrogenul, fosforul, magneziul, fierul, calciul si potasiul, sunt de asemenea necesare, precum si cantitati infime de alte elemente. Plantele arata o anumita selectivitate in ceea ce priveste diferitele elemente pe care le absorb, luand mai mult din ce au nevoie si mai putin din ceea ce nu necesita, chiar daca aceste elemente exista din abundenta.

Elemente de constructie
Zaharurile (carbohidratii) create prin fotosinteza sunt transformate in alte substante gasite in plante printr-o serie de reactii. Hrana produsa la nivelul frunzei este transportata in planta prin vasele liberiene.
Energia este deseori depozitata sub forma unor graunte de amidon (cand coloram cu iod un cartof taiat, el se innegreste, aratand cat de mult amidon contine – cartoful este doar un organ de depozitare pentru planta).
Plantelor le lipseste sofisticatul sistem nervos al animalelor, deci reactiile sunt determinate de hormoni. Acestia sunt substante chimice produse intr-o parte a plantei, dar care actioneaza asupra unei alte parti. Unii hormoni, ca de exemplu giberlina, determina cresterea, iar altii ca de exemplu acidul abscisis inhiba cresterea, caz in care stimuleaza stratul de abscisis pentru a forma o legatura intre tesuturi, frunze si fructe coapte cauzandu-le apoi caderea.

Efectul de micsorare
      Acidul giberelic este un hormon care poate modifica modul de crestere a plantei. O planta pitica poate fi facuta sa creasca mai inalta tratand-o cu giberlina. Alte substante chimice au un efect de micsorare. Cultivatorii comerciali pot folosi aceste substante chimice in avantajul lor in cazul in care li se cere o planta inalta, sau una pitica si solida.
      Fotopropismul este o inclinatie naturala a plantei de a da lastari si de a-i indrepta inspre lumina. Geotroprismul este raspunsul plantei la gravitatie; radacinile acesteia cresc in jos. Chimiotriprismul este raspunsul plantei la stimuli chimici, cum este auxina. Auxina este un hormon care joaca un rol important in dezvoltarea plantei, care poate controla rata de crestere a diferitelor parti ale plantei. In functie de pozitia plantei, graunciorii de amidon sunt depozitati intr-o parte specifica a acesteia, cauzand auxina, care se acumuleaza in radacini sau lastari.
      Concentratia de auxina scade pe masura ce se indeparteaza de varful lastarului. Desi in general stimuleaza cresterea, diferite parti ale plantei cer concentratii diferite ca sa produca acest efect. Daca concentratia este prea mare pentru o anumita parte, va inhiba cresterea. Daca o planta este plasata orizontal, auxina se acumuleaza in partea cea mai de jos, stimuland capatul lastarului sa creasca mai repede unde concentratia este mai mare (si sa “curbeze” cresterea acestuia spre o pozitie verticala), desi cresterea este inhibata pe partea cea mai de jos in comparatie cu varful, si de aceea se intoarce din nou in jos.

Fototropismul
Daca auxina este distribuita in mod egal de-a lungul lastarului, planta va creste vertical, dar auxina va avea o concentratie mai mare pe pertea umbrita; in schimb stimuleaza celulele de pe partea respectiva sa creasca mult mai repede pentru a intoarce lastarul. Acest fenomen al fotopropismului (curbarea spre lumina) este un mod simplu si eficace prin care hormonii cauzeaza miscare.
    Auxina are un rol si in deschiderea florilor ca raspuns la lumina si temperatura. Caldura face ca o parte a petalelor sa creasca mai repede, cauzand deschiderea bobocilor; iar la alte plante, frigul poate inversa acest proces.
    Abilitatea de agatare sau catarare a multor plante depinde si de repartitia hormonilor. Cand “floarea patimilor” sau “sangele voinicului” ajung in contact cu un suport, hormonii sunt determinati sa se miste spre partea opusa a plantei, astfel incat cresterea in acea parte este stimulata si carliontul se impleteste in jurul suportului.
    Mesagerii chimici controleazasi forma, si stufozitatea plantei. Auxina produsa in capetele crescute ale plantei este distribuita prin seva in tot restul plantei, unde poate opri cresterea lastarilor. In continuarea varfului auxina devine mai puternica sau mai slaba, fiecare parte a plantei avand un nivel optim pentru un mod de dezvoltare normal. Pentru ca un nivel ridicat poate inhiba cresterea, lastarii aparuti in urma cresterii plantei nu vor concura cu tulpinile gata formate. Dar daca lastarii formati sunt rupti sau distrusi (sau pur si simplu taiati de gradinar pentru a incuraja planta sa devina mai stufoasa si mai ramificata), nivelul de auxina scade incetand sa inhibe cresterea mugurilor lastarilor crescuti in urma varfurilor deja dezvoltate. Apoi noii lastari stimulati incep sa produca cantitati mari de auxina, si acestia in schimb stabilesc dominanta si opresc cresterea de lastari in urma lor. Acest fenomen este numit dominanta apicala (in varf).

Puterea luminii
    Lumina este esentiala in fotosinteza, dar controleaza si inflorirea. Plantele sunt afectate de lungimea zilei si a noptii. Unele plante pe care le crestem in gradinile si casele noastre provin din regiunile ecuatoriale (unde zilele sunt egale cu noptile), altele de la latitudini unde zilele de vara si noptile de iarna pot fi foarte lungi. Deoarece sezonul lor de crestere normal este cel in care zilele sunt lungi, plantele care cresc la latitudini mai mari sunt adesea cunoscute “plante de zi lunga” deoarece au nevoie de o zi lunga pentru a inflori complet.
    Mutarea plantei intr-o zona temperata va afecta inflorirea acesteia, iar un gradinar priceput va pastra ca avntaj diferenta de timp, programand inflorirea plantelor pentru momentul dorit de el. Nemtisorul (delphinium elatum) este o “planta de zi lunga” care are tendinta de a inflori vara devreme cand zilele sunt mai lungi pentru a planta “stie” ca are nevoie de timp pentru a produce seminte pana la venirea iernii. “Plantele de zi scurta”, ca dalia din Mexic, incep sa infloreasca cand zilele se scurteaza, dupa mijlocul verii inspre toamna.


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
#6
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
Nutriţia minerală a plantelor

I. Rolul fiziologic al macroelementelor
1. Azotul
2. Fosforul
3. Potasiul
4. Calciul
5. Sulful
6. Magneziul
7. Sodiul
8. Clorul

II. Rolul fiziologic al microelementelor
1. Borul
2. Ferul
3. Cuprul
4. Zincul

III. Rolul fiziologic al ultramicroelementelor



Nutriţia minerală a plantelor

Nutriţia minerală a plantelor este un proces fiziologic de aprovizionare a plantelor cu substanţe nutritive. Acest proces are loc la plantele talofite, prin toată suprafaţa talului, iar la plantele cormofite, doar prin sistemul radicular şi prin frunze. Substanţele nutritive absorbite din mediu pot fi anorganice (adică minerale) sau organice. Plantele verzi absorb în mod predominant substanţele minerale, din care, prin asimilaţie clorofiliană, sunt sintetizate substanţele organice. Lor li se alătură şi bacteriile chemoautotrofe, lipsite de pigmenţi asimilatori, dar capabile să sintetizeze substanţe organice din cele anorganice. Toate se numesc plante autotrofe. Restul plantelor lipsite de pigmenţii asimilatori sunt incapabile să sintetizeze substanţe organice din cele minerale, şi de aceea, ele utilizează substanţe organice existente în mediul lor de viaţă. Aceste plante se numesc heterotrofe. Elementele chimice, din nutriţia plantelor cu substanţe anorganice sau cu substanţe organice, devin elemente de constituţie ale unor substanţe care participă la structura protoplasmei şi a pereţilor celulari. De asemenea, aceste elemente intră şi în structura chimică a unor substanţe energetice, dintre care cele mai importante sunt hidraţii de carbon, grăsimile şi proteinele, care prin degradare aerobă sau anaerobă, furnizează energia necesară proceselor vitale. Proporţia cantitativă a elementelor chimice din corpul plantelor variază, iar acestea sunt împărţite convenţional în macroelemente, a căror cantitate variază între 0,01 şi 10% din substanţa uscată, microelemente, a căror cantitate variază între 0,00001 şi 0,001% din substanţa uscată şi ultramicroelemente, a căror cantitate este mai mică de 0,00001 din substanţa uscată. Macroelementele sunt :C, O, H, N, P, K, Ca, S, Mg, Na, Cl şi Si, iar microelementele sunt Fe, Mn, B, Sr, Cu, Zn, Ba, Ti, Li, I, Br, Al, Ni, Mo, As, Pb, Va, Rb, şi altele. Când în nutriţia plantelor lipseşte sau este insuficient un element chimic necesar, apar boli fiziologice, însoţite de încetinirea sau oprirea creşterii rădăcinii, a tulpinii, a frunzelor, sau a fructelor.

Rolul fiziologic al macroelementelor

Multe macroelemente sun absolut necesare pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor. Acestea sunt N, P, K, Ca, S şi Mg. La anumite grupe de plante se mai adaugă şi Na, Cl şi Si.
1.Azotul este un element plastic. El intră în structura moleculelor de nucleoproteine, protidelor protoplasmatice, lipoproteinelor din citomembrane, în structura apoenzimelor, a coenzimelor, a vitaminelor B1, B6, B12, a hormonilor vegetali, a pigmenţilor fotosintetici (clorofile şi ficobiline) şi a stearidelor vegetale. Carenţa azotului în nutriţia plantelor duce la îngălbenirea frunzelor la încetinrea sau oprirea creşterii acestora. Excesul de azot duce la prelungirea perioadei de vegetaţie, la formarea abundentă a frunzelor şi la mărirea sensibilităţii la boli. Azotul poate fi luat de plante din sol, din apă, din atmosferă şi chiar din corpul altor organisme.
2.Fosforul este absorbit din mediu sub formă de ioni PO3- , ajunge în celulă fără a fi redus şi intră în compoziţia unor compuşi organici de mare însemnătate fiziologică. El participă la alcătuirea fosfoprotidelor şi fosfolipidelor din protoplasmă şi nucleu, fosfolipidelor din grăunciorii de amidon şi aleuronă, lecitinelor din citomembrane, fitinei şi a nucleotidelor, cu grupe macroergice de ~ P(ADP, ATP). Fosforul intră în compoziţia unor coenzime. El îndepiâlineşte rolul energetic central în reacţiile de sinteză şi de oxidare biologică. El participă în fotosinteză, glicoliză, ciclul Krebs, sistemul Redox al lanţilui respirator, etc. Fosforul favorizează de nutriţie, de creştere, de înflorire şi fructificare, depunrea hidraţilor de carbon în fructe, sfecla de zahăr, tuberculi. Micşorează consumul specific de apă al plantelor. Fosforul se acumulează în organele tinere şi în seminţe. ÃŽn lipsa lui, plantele rămân mici, rădăcinile sunt lungi şi rare, tulpina rigidă, frunzele verde-închis, până la albastru-verde, luând de multe ori o culoare roşie sau purpurie.
3.Potasiul este un element indispensabil pentru metabolismul plantei, participând în sinteza aminoacizilor şi a proteinelor. El acţionează ca un element biocatalizator, stimulând numeroase procese fiziologice. El reglează absorbţia azotului de către plante, prelucrând nutriţia amoniacală, oxidarea amoniacului, iar în cazul nutriţiei nitrice, reducerea nitraţilor. Potasiul stimulează funcţionarea unor enzeme care participă în procesul de respiraţie şi în metabolismul hidraţilor de carbon, în metabolismul azotului şi sinteza vitaminelor. El stimulează şi sinteza clorofilelor şi intensitatea fotosintezei. Sporeşte capacitatea plantelor de a absorbi apa, şi de a rezista la ger şi secetă. El favorizează intensificarea acumulării glucidelor în plantă. Potasiul circulă foarte rapid în xilemul plantei sub formă de ioni. Se acumulează mai ales în ţesuturile tinere cu metabolism intens şi creştere rapidă, dintre care vârfurile vegetative, cambiul şi periciclul. Toamna, înainte de căderea frunzelor, potasiul migrează din ele în ramuri sau tulpină. Carenţa potasiului în nutriţia plantelor diminuează creşterea şi dezvoltarea lor. Se produce o brunificare şi răsucire a frunzelor. Se dereglează metabolismul, scade intensitatea fotosintezei, a protosintezei. Se diminuează cantitatea amidonului şi proteinelor, se micşorează rezistenţa la boli, iar la anumite specii pe faţa inferioară a frunzelor apar pete albe, galbene, brun-roşcate sau brune.
4.Calciul este absorbit de plante sub formă de cationi(Ca2+ ). El este acumulat în protoplasmă, vacuole, cloroplaste, mitocondrii. Calciul are un rol important în desfăşurarea mitozei cu implicaţii în organizarea cromozomilor. El intră în structura chimică a enzimelor lipază, esterază, colinestrază. Calciul îndeplineşte rol activator al enzimelor argininchinaza, adenozinfosftaza, adenilchinaza. El joacă un rol important şi în fixarea sarcinilor negative la suprafaţa protoplasmei. ÃŽmpreună cu potasiul, calciul participă la menţinerea echilibrului hidric celular. El este antagonist al ionilor Al2+ Mg2+, Zn2+, Fe2+,K+,Na+,NH+,Al3+  , înlăturând acţiunea lor vătămătoare, în caz de exces. Calciul neutralizează acizii organici şi stimulează formarea perilor absorbanţi pe rădăcină. Carenţa calciului în nutriţia plantei se manifestă prin oprirea creşterii, prin răsucirea frunzelor tinere, care capătă o culoare verde deschis, vârful vegetativ uscându-se, rădăcinile rămânând scurte, groase, cu vârfurile uscate. Excesul de calciu în plante determină îmbătrânirea prematură, iar excesul de calciu în sol produce insolubolizarea borului, soldată fiziologic cu apariţia clorozei la frunze.
5.Sulful este absorbit de plante sub formă de ioni SO2- , compuşi organici cu sulf, ca cistina. Cerinţe mari de sulf au ceapa, usturoiul, muştarul, ţelina, floarea soarelui, şi rapiţa. ÃŽn organismul plantei cantităţi mai mari se acumulează în seminţele de muştar negru, în bulbul de ceapă şi în cel de usturoi.  Sulful intră în constituţia chimică a unor aminoacizi, a unor enzime şi a unor coenzime. Insuficienţa sulfului în nutriţie produce încetinirea şi apoi oprirea din creştere. Frunzele se îngălbenesc şi apare o îmbătrânire prematură.
6. Magneziul este un element absolut necesar plantelor, indispensabil formării clorofilei, în procesul de sinteză a glucidelor, lipidelor şi proteinelor. El este un activator al multor enzime necesare respiraţiei, activator al enzimelor ce participă în sinteza ARN şi AND. Insuficienţa magneziului în nutriţie se manifestă prin apariţia unei coloraţii galbene-portocalii, pe marginea frunzelor sau apariţia unor pete clorotice de culoare verde-închis pe lamina cloriară.
7.Sodiul se află în cantităţi mai mari în algele marine şi în plantele superioare de sărături (halofite). El este schimbabil cu alţi cationi, cum ar fi Ca2+ , sau K+ . Sodiul are ca funcţie menţinerea presiunii osmotice în celule. Insuficienţa sodiului la plantele halofile se manifestă prin culoarea deschisă a frunzelor, aproape albă, prin apariţia de pete necrotice.
8.Clorul este un element prezent în toate plantele. El se acumulează în cantităţi mai mari în algele marine, în ferigi şi î plantele halofile. Plantele superioare îl iau din sol prin sistemul radicular şi din atmosferă în stare gazoasă, prin stomatele frunzelor. Insuficienţa în nutriţie determină cloroza frunzelor la tomate, ondularea marginilor frunzelor şi inhibarea creşterii rădăcinilor, dereglarea metabolismului plantelor.

II.Rolul fiziologic al microelementelor.

Microelmentele sunt prezente în cantităţi mici în corpul plantelor. Prezenţa lor este însă absolut necesară. Ele intervin în metabolismul general, în creşterea şi dezvoltarea plantelor, în procesele de imunitate. Lipsa unui microelement poate fi corectată prin adăugarea lui în mediu.
1.Borul are un rol fiziologic multiplu, participând în metabolismul plantei, ca anion şi formând esteri fiziologici activi. El stimulează absorbţia unor macro- şi microelemente. Insuficienţa lui în nutriţie provoacă cloroza, răsucirea şi deformarea frunzelor superioare, moartea prin uscare a mugurilor terminali, oprirea proceselor de creştere şi dezvoltare, apariţia de pete brune sau negre în interiorul fructelor sau a unor organe.
2.Ferul este utilizat de plante sub formă de săruri feroase şi ferice . El este absorbit de plantele terestre prin sistemul radicular, iar de plantele acvatice, submerse prin întreg corpul lor sub formă de ioni. Carenţa ferului în corpul plantei determină îngălbenirea frunzelor şi încetinirea creşterii.
3.Cuprul intră în compoziţia chimică a multor substanţe. El constituie componentul metalic al fenoloxidazei, lactazei, ascorbic-acid-oxidazei. Conţinutul cuprului în plante variază de la urme, până la 46 p.p.m. Carenţa cuprului apare mai ales pe terenurile mlăştinoase. Aceasta se manifestă prin veştejirea şi decolorarea până la o noanţă albă a frunzelor tinere.
4.Zincul este indispensabil pentru plante. El este absorbit de acestea din mediul de viaţă, sub formă de ioni. El este răspândit la plantele inferioare (alge şi ciuperci) şi la plantele superioare. Zincul intră în structura chimică a enzimelor carbohidraza, fosfataza şi numeroase dehiodrogenaze. Carenţa lui în corpul plantelor se manifestă prin reducerea creşterii plantelor, dispunerea în rozetă a ramurilor şi frunzelor terminale, pătarea cu galben a frunzelor. Viţa de vie, inul, hameiul ricinul şi porumbul sunt sensibile la lipsa din nutriţie a zincului. Grâul, secara, ovăzul şi mazărea sunt mai puţin sensibile.

III.Rolul fiziologic al ultramicroelementelor

Ultramicroelemenmtele se găsesc în cantităţi foarte mici în copul plantelor, prezenţa lor în nutriţie fiind însă absolut necesară. Dintre acestea, cele radioactive stimulează activitatea enzimelor, intensifică procesele metabolice, diviziounile celulare, fotosinteza, stimulează creşterea şi dezvoltarea plantelor, stimulează trecerea organelor de la starea de repaus la starea activă, stimulează absorbţia, etc. Mecanismul lor de acţiune este strâns legat de energia intraatomică emisă sub formă de radiaţii ,,. Prezintă aplicabilitate în agricultură. Iradiera în doze mici a seminţelor de porumb şi grâu a adus la creşterea recoltei cu 12-15 %, faţă de martor. Radiaţiile ionizante sunt utilizate pentru prelungirea duratei de păstrare a tuberculilor de cartof, utilizând pentru iradiere, doze de 10 kard. Fructele se păstrează în stare proaspătă, iradiindu-le cu doze de 200-400 kard.


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
#7
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
PELICANII
                    DIN DELTA DUNARII

Pelicanii, aceste păsări arhaice, rămase din era terţiară, şi-au diminuat mult efectiveleultimele decenii. Locurile lor de cuibărit s-au redus treptat, ca urmare a pătrunderii factorului antropic, astfel încât pelicanii au dispărut cu desăvârşire din vestul şi centrul Europei. Deşi pelicanii au mai cuibărit în secolul al XV-lea in Danemarca, s-au retras apoi tot mai mult din faţa civilzaţiei, interiorul arcului carpatic devenind zona cea mai vestică a arealului lor de cuibărit. ÃŽn secolul trecut, mai erau comuni şi în Transilvania, iar în prezent, un ultim refugiu al lor a rămas doar partea estică a continentului, îndeosebi Delta Dunării.

Trecut si prezent

ÃŽn România, la sfarşitul secolului trecut şi începutul acestui secol, ambele specii de pelicani – pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) şi cel creţ (Pelecanus crispus) – erau încă frecvenţi, nu numai în Delta Dunării, ci în toată Dobrogea. Vizitatorii Deltei Dunării din acele vremuri povesteau despre existenţa atâtor cuiburi, încât relatările lor par incredibile. După călătoria sa din 1869, austriacul E. Hodek notează : „Potrivit calculelor mele aproximative între Cernavodă şi Marea Neagră cuibăresc atât de mulţi pelicani, încât numărul lor depăşeşte orice imaginaţie umană!ÃŽn această zonă trăiesc mai multe milioane de păsări!”. ÃŽn 1874, fraţii Sintenis descopereau minunata colonie de pe lacul Cuibeda.
    ÃŽn următoarele decenii, numărul pelicanilor a scăzut înspăimântător, din cauza pescarilor, care, ingrijoraţi pentru capturile lor, învinovăţeau aceste păsări „dăunătoare”, dând foc, ani de-a rândul, tutror coloniilor întâlnite. Din acest masacru, şi vânătorii şi-au avut partea lor, fiind recompensaţi, pentru fiecare picior de pelican, cu câte un cartuş. Şi azi mai trăieşte unul dintre cei care, în 1926, a luat parte la o asemenea campanie. „…Am dus opt vânători cu trei bărci în colonie, pentru că ne-au promis băutură…”- povesteşte bătrânul. „Masacrul a ţinut şase ore, şi prada a constat in aproximativ 260 de picioare de pui pelican.Vânătorii ar fi dorit să ia mai multe picioare, dar, fiindcă se grăbeau foarte tare, nici nu mai omorau puii, ci pur şi simplu le tăiau picioarele, lăsându-i acolo să moară in chinuri cumplite…”.
    Renumitul ornitolog român Ion I. Cătuneanu, şeful Centralei Ornitologice Române, a avut o atitudine pozotivă în privinţa protecţiei păsărilor ihtiofage. ÃŽn timpul  observaţiilor sale din 1950, efectuate cu ocazia unei survolări a Deltei Dunării cu avionul, a descoperit doar o singură colonie de pelicani, cu numai circa 250 de pui. ÃŽn acelaşi an, populaţia de pelicani din Delta Dunării a fost estimată la numai 600 de exemplare.
    Actualmente, pelicanii sunt strict protejaţi în toată Europa. ÃŽn România, din 1955, speciile de pelicani au fost declarate monumente ale naturii, iar coloniile sunt, de asemnea, protejate, pătrunderea în colonii fiind strict interzisă. Protejarea pelicanilor, datorită sensibilităţii acestor păsări faţă de factorii perturbanţi, este de neconceput fără protecţia strictă a coloniilor de cuibărit. Deranjarea coloniilor duce după sine părăsirea cuiburilor, iar dintr-o eventuala pontă înlocuitoare vor rezulta pui întârziaţi, care nu vor fi pregătiţi pentru migraţia de toamnă şi vor muri ingheţaţi. ÃŽnsă aceste păs`ri se pot observa în alte condiţii, când survolează Delta, sau la pescuit pe lacurile mari, pe apele complexului Razim-Sinoe etc.

   
    Pelicanul comun si pelcanul cret

    Datorită măsurilor de protecţie, în prezent, pe teritoriul Deltei Dunării cuibăresc peste 2500 de perechi de pelicani comuni si aproximativ 100 de perechi de pelicani creţi. ÃŽn zilele noastre, aici se găseşte cea mai mare populaţie de pelicani comuni din Europa .
    Precum s-a vazut, majoritatea pelicanilor din Deltă sunt pelicani comuni. Adulţii acestei specii au o culoare alb-roz, iar în perioada nupţială, ambele sexe posedă un ciuf, iar fruntea prezintă o excrescenţă vizibilă. Remigele – penele lungi ale aripii – sunt negre, ca la berze. Sacul gutural – instrumentul de pescuit de bază al pelicanilor – este gălbui, ca şi o porţiune de penaj de pe pieptul păsării.
    Pelicanul creţ, mai puţin numeric, dar răspândit pe un areal mai mare în Europa de sud-est, este de talie chiar mai mare decât specia precedentă, ambele specii înscriidu-se printre păsările cele mai mari, cu o anvergură de peste 2 m. Culoalrea lui este de un alb-murdar spre plumburiu, remigele sunt negre numai spre partea de jos, iar sacul gutural al adulţilor, în timpul reproducerii, este de un roşu evident. Puii pelicanului comun sunt acoperiţi la început de un puf negru, schimbat treptat de pene maronii, care vor fi înlocuite  cu penajul alb-roziu abia după prima năpârlire completă, în locurile de iernare. Puii pelicanului creţ sunt plumburii. Menţionăm că, în majoritatea determinatoarelor, coloritul puilor este redat incorect.

    Cuibaritul in colonii si pecuitul in grup

    Ambele specii de pelicani cuibăresc în colonii. Cel comun işi depune ouăle pe plauri (insule plutitoare de stuf), iar pelicanul creţ îşi construieşte cuiburi, înalte de 1 m şi late de 1,5 m, din vegetaţieacvatică. Dtorită excrementelor acide şi a călcatului de către aceste păsări grele, de 10-12 kg, plaurii se descompun in câţiva ani, pelicanii fiind nevoiţi să-şi schimbe locul coloniei. De exemplu, după informaţiile primite de către cercetătorul Kiss J. Botond, colonia masivă de pelicani comuni din zona protejată Hrecisca-Buhaiova şi-a schimbat locul de trei ori în ultimele trei decenii. Coloniile pelicanilor creţi sunt mai mici, de obicei cuibărind împreună cu alte specii acvatica.
    Femela depune 1-5 ouă lunguieţe, de un alb-murdar, pe care ambii părinţi le clocesc circa o lună de zile, puii fiind ingrijiţi în cadrul coloniei cam două luni. Cercetătorii se contrazic în privinţa numărului ouălor şi a duratei clocitului, datorită apropierii cuiburilor în cadrul coloniei, care poate provoca uşor amestecarea pontelor.
    Corpul mare, relativ uşor, al pelicanilor nu le permite să se scufunde după hrana lor, ei pescuind numai la adâncimea la care ajung cu ciocul şi cu gâtul întins. Specii gregare pescuiesc în grup, pornind dintr-un şir răzleţit, care se strânge în cerc , şi, bătând din aripi, aglomerează peştii. Pelicanii care pescuiesc îşi invârt capul în semicerc, cu ciocul deschis. Dacă un peşte ajunge în cioc şi le atinge membrana sensibilă din interiorul sacului gutural, ciocul se inchide din reflex. Cei 20-22 l apă cuprinşi în sac sunt îndepărtaţi prin scuturarea capului, iar peştele ia drunul lungului esofag, spre stomac. Puii, de asemenea, sunt hrăniţi cu peşti, la început semidigeraţi, apoi intregi, pe care îi înfuleca din punga părinţilor.
    Toate cele opt specii de pelicani de pe Terra sunt aproape exclusiv ihtiofage. Despre cantitatea de hrană zilnică necesară pelicanilor, circulă multe informaţii eronate, ignoranţii vorbind uneori despre raţii de până la 20 kg! Cantitatea reală, stabilită în urma cercetărilor, este este de 20-30 kg. Pelicanii se hrănesc de regulă în apele mici, în scădere, unde se aglomerează peştii, capturând mai uşor exemplarele bolnave de diferite epizotii. Prin îndepărtarea peştilor bolnavi, împiedică apariţia mortalităţii în masă şi descompunerea cadavrelor, contribuind la prevenirea bolilor. ÃŽn acest sens, exercitând selecţia naturală, pelicanii sunt şi sanitarii balţii.
Pelicanii sunt păsări migratoare, sosind şi plecând în jurul echinocţiului de primăvară, respectiv de toamnă. Crtierele de iernare ale lor sunt in Africa ecuatorială. Regasirea inelelor aplicate în România dovedeşte urmărirea unei căi de migraţiune  de-a lungul coastelor vestice a Mării Negre, prin Bulgaria şi Grecia, spre Anatolia şi Israel.
Din păcate, acste monumenete ale naturii sunt, chiar şi în condiţiile existenţei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, supuse unor presiuni de către factorul uman. Pescarii le prigonesc, unii pretinşi vânători le impuşcă din goana barcilor înzestrate cu motoare rapide. Dar, trebuie sa ştim că pelicanii sunt ocrotiţi nu numai prin legea cinegetică, dar sunt şi sub protecţia Conevenţiei de la Berna, privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale.


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
#8
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
Mutati

Genele, ca si cromozomii, sunt de obicei constante; totusi de mult s-a constatat ca apar, din cand in cand, la diferitele organisme, variatii bruste, mai mult sau mai putin evidente. Aceste variatii, denumite mutatii, se datoreaza fie schimbarii unei singure gene, fie schimbarii cromozomilor intregi sau a unor segmente ale acestora. Unele dintre aceste schimbari bruste, devenite imediat ereditare la urmasii directi, s-au observat inca de multa vreme. Din exemplele mai vechi de mutatii merita a fi citate urmatoarele:
     a) Oile pitice de Ancona. In 1791 a aparut la ferma lui Seth Wright din Massachussetts in Statele Unite un berbec remarcabil prin trupul lung si picioarele scurte. Deoarece oile din rasa comuna, neameliorata sareau adesea tarcurile lor, pricinuind din aceasta cauza certuri intre vecini, crescatorul Wright a folosit aceasta mutatie in incrucisarile cu rasa comuna si a reusit sa creeze o noua rasa de oi pitice denumite de Ancona, care a fost folositoare din punct de vedere practic, pana cand a devenit de prisos prin introducerea in regiune a blandei oi din rasa Merinos. Mai tarziu aceeasi mutatie a aparut din nou, fiind descoperita de Wriedt in Norvegia.
     b)  Chelidonium laciniatum, planta cu foile adanc penate, aparuta dintr-o data din Chelidonium majus in anul 1590 in culturile farmacistului Sprenger din Heidelberg; forma noua s-a dovedit constanta si se gaseste azi reprezentata in toate gradinile botanice.                                     
     c) Graul Squarehead. Intr-un lan de grau din Anglia a fost observata o planta de grau cu spicul mare si de o forma foarte ciudata; in timp ce spicele celelalte se subtiau catre varf, spicele acestei plante erau foarte dese la varf si de forma aproape patratica; inmultita si urmarita separat planta aceasta a dat nastere soiului Squarehead, care s-a dovedit ca foarte productiv si s-a raspandit in tot vestul Europei.                             
     d) Datura inermis (ciumafaia fara spini) gasita de Gordon in anul 1871 si aparuta ca mutatie din Datura stramonium. Cele mai multe mutatii s-au intalnit, insa, la plantele ornamentale; ele au fost de asemenea observate in numar mare la pomi fructiferi, vita de vie, legume precum si la arbori. Astfel Korschinski (1900) citeaza cazuri de aparitia varietatii “pendula” la numeroase specii de arbori ca de exemplu: Sophora japonica, Gleditschia triacanthos, Prunus Mahaleb, Prunus padus, Quercus sessiliflora, Larix europca, Fraxinus excelsior.. Mutatii au fost observate de-a lungul secolelor, inca din antichitate si anumite animale domestice, la caini si porumbei mai adesea, mai rar la bovine, ovine si porcine, cele mai putine intalnindu-se la cai. Prezenta numeroaselor rase de animale domestice este o dovada certa a inaltei frecvente a mutatiilor.
     Darwin a descris multe din aceste cazuri, mentionand, de asemenea, si numeroasele mutatii in ceea ce priveste culorile penajului aparute la canari si pasari domestice, precum si atragatoarele schimbari observate la pestii aurii, in privinta culorii.
     Multe mutatii, majoritatea monstruozitati, au fost semnalate de diferiti autori si la oameni: citam aici, de exemplu, polidactilia (prezenta de degete suplimentare) si sindactilia (contopirea degetelor), lipsa falangelor, frecventa si lungimea parului de pe
corp, piticism, nas si barbie spintecata. Dar si la animalele salbatice au fost observate mutatii, ca de exemplu randunici albe, cerbi cu un singur corn etc…
     Nu se cunosc pana acum cauzele care au provocat si continua sa provoace aparitia mutatiilor in natura; multi cercetatori insa s-au straduit sa gaseasca mijloace de producere artificiala a lor. Astfel, in anul 1927 Muller a reusit sa provoace artificial, la Drosophila, aparitia de mutatii si anume prin actiunea razelor Roentgen. Prin iradiatii rata mutatiilor s-a ridicat la Drosophila de la 0,2% (spontan) la peste 13%. El a introdus astfel in genetica o noua metoda de lucru, inceputul unei noi ramuri a geneticii, denumita radiogenetica.
     Actiunea provocatoare de mutatii a razelor Roentgen a fost confirmata scurt timp dupa aceea de  Gager si Blakeslee la Datura si de Stadler (1928) la porumb. La catva timp dupa executarea acestor experiente, s-a reusit sa se provoace mutatii si prin lumina ultravioleta precum si prin alte iradieri ionizate decat razele Roentgen, si anume cu raze , neutroni etc. precum si prin temperatura. Dintre factorii mutageni fizici, cea mai mare eficienta o au radiatiile ionozate (radiatii corpusculare – electroni, protoni, neutroni, deutroni, particule alfa – cat si radiatii electromagnetice de mare energie – radiatii gamma si Roentgen). Razele gamma se intalnesc in natura: ele sunt analoage rezelor X, dar mult mai patrunzatoare si de lungime de unda mai mica, avand o actiune fiziologica puternica. Iradierile s-au dovedit ca exercita doua feluri de actiuni si anume:
         - o actiune primara fizica, directa asupra genei, razele schimband sau distrugand o parte din materialul genetic.
         - o actiune secundara, radiochimica, indirecta, prin transformarea apei in peroxizi de hidrogen, care la randul lor actioneaza asupra materialului genetic.
     Expunerea la raze X si la alte forme de particule de inalta energie poate
provoca atat aparitia de mutatii complet analoage mutatiilor genice, ce se obtin in natura, cat si de mutatii structural-cromozomale; acestea din urma sunt datorate fie inhibarii diviziunii celulei, fie ruperii cromozomilor, fapt ce cauzeaza rearanjamente ale cromozomilor si anomalii la mitoza si meioza.
     Factorii care influenteaza cel mai mult numarul de mutatii aparute prin actiunea radiatiilor sunt urmatorii:                                           
      - Doza de iradiere. Numarul mutatiilor creste, in general, proportional cu doza radiatiei aplicate; in schimb durata iradiarii are importanta redusa; astfel intr-o experienta cu Drosophila iradierea cu o doza totala de 2000 roentgeni a dat acelasi numar de mutatii intr-un minut ca si la 20 de minute. Totusi in unele experiente fractionarea a produs efecte mutagane mai slabe decat aceeasi doza aplicata o singura data.                       
      - Tipul radiatiei, neutronii avand in comparatie cu radiatia gamma o eficienta de cinci ori mai mare, iar neutronii rapizi, de 10-20 ori mai mare; la unele plante ei o pot depasii chiar de 100 de ori.   
    - Specia, respectiv varietatea iradiata. Plantele care poseda un numar mic de cromozomi, sunt mai radiosensibile in timp ce plantele cu un numar mare de cromozomi sunt mai radiorezistente. Cercetarile au aratat ca exista “o inclinare naturala” a unor specii, varietati si soiuri de a produce mutatii induse mai mult decat altele; spectrul mutatiilor depinde, asadar, de constitutia genetica a biotipului, respectiv speciei iradiate. Astfel, s-a determinat ca spectrele mutatiilor clorofiliene sunt marcant diferite la speciile de grau diploide, tetraploide si hexaploide (MacKey 1967).            - Lungimea diferita a genelor, genele mai lungi oferind tinte mai mari de atac din partea agentilor mutageni.                                       - Viteza diviziunii celulare si marimer nucleului, iradierea fiind mai eficienta in timpul meiozei, din cauza incetinirii ciclului si maririi volumului nucleului.   
          - Continutul de apa al tesuturilor iradiate, rata mutatiilor fiind mult mai mare, de exemplu la semintele umectate decat la cele uscate, ceea ce demonstreaza rolul apei in actiunea mutagena indirecta.                    - Temperatura, temperaturile inalte reducand, la actiunea razelor X, frecventa mutatiilor genice letale si a translocatiilor.                    - Continutul de oxigen, o concentratie mare de oxigen marind semnificativ numarul mutatiilor si aberatiilor cromozomiale.                Din practica inducerii mutatiilor si aberatiilor cromozomale a rezultat un fapt deosebit de important si anume ca unul si acelasi caracter este influentat de mutatii aparute in numerosi loci; astfel la orz, caracterul eceriferum este influentat de macromutatii aparute in peste 100 de loci (Lundqvist 1967).
          Merita sa fie relevat un efect important al radiatiilor asupra celulei si anume inhibitia mitozei. Astfel, unele celule ca cele umane, care-si parcurg in conditii obisnuite intregul ciclu de diviziune celulara in 18-20 ore, isi prelungesc, prin iradiere cu 26-90 roentgeni, aceasta durata pana la 65 ore. Perturbarea mecanismului diviziunii se manifesta uneori si in modificarea numarului de cromozomi.                            Succese in obtinerea de mutatii prin tratarea cu raze s-au obtinut la foarte multe organisme (Drosophila, soareci, porumb, orz, tomate, etc.). Majoritatea mutatiilor induse artificial sunt asemanatoare celor aparute spontan, fapt constatat de Scholz (1959) la orz, de Stubbe (1957) la tomate, plante la care s-a putut reconstitui intreaga gama de variatii existente in natura.
          Dintre radiatiile neionozate, razele ultraviolete (U.V.) sunt singurele capabile sa produca mai multe mutatii decat cele ce apar spontan. Din rezultatele obtinute prin tratarea cu U.V. s-a conchis ca: a) se obtin numai rareori schimbari structurale mari ale cromozomilor; b) cel mai mare efect mutagen se obtine la razele cu lungimea de unda de maxima absortie a U.V. de catre acizii nucleici; de aici s-a tras concluzia ca actiunea mutagenica a U.V. este datorita absortiei radiatiei de catre ADN din cromozomi (Williams 1964).
          Mutatiile sunt mult folosite in studiile genetice. Prin studiu mutatiilor spontane sau induse s-a putut afla mai mult despre structura intima a genei, despre mecanismele ereditatii si varabilitatii.
          Multe din mutatiile aparute la plantele cultivate si la animale au reprezentat progrese reale in anumite conditii de mediu sau pentru anumite cerinte. Au aparut mutante din care s-au dezvoltat soiuri si rase valoroase; astfel multe soiuri la plantele agricole si pomi isi datoreaza aparitia descoperirii mutatiilor. Citam de exemplu strugurii fara sambure, piersicile de mari dimensiuni, capsunile fin aromate, animalele producatoare de blanuri deosebit de variate si atragatoare.
          O perspectiva larga pentru aparita de mutatii valoroase se deschide prin metoda inducerii mutatiilor; un exemplu stralucit il constituie cresterea considerabila a productiei de penicilina la ciuperca Penicillium datorita obtinerii de variante mai productive aparute ca mutatii induse prin iradierea a milioane de spori.


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
#9
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
Metabolismul

Schimbul permanent de  substanţe şi energie dintre organism şi mediu se numeşte metabolism şi constituie funcţia fundamentală a vieţii ; încetarea metabolismului determină moartea organismului.                     
Pentru eliberarea energiei ce se găseşte acumulată în substanţele alimentare, au loc în organism reacţii chimice (enzimatice), în urma cărora rezultă şi substanţe ce vor fi eliberate în mediul extern. Energia intrată în organism nu se pierde, ci se transformă şi se întoarce în mediu sub alte forme.
Glucidele se găsesc în proporţie mare în alimentele de origine vegetală (grâu, porumb, orez, fructe, legume, zahăr, miere), şi în cantitate mai mică cele de origine animală (lapte). ÃŽn alimente, se găsesc cu structură chimică diferită: unele  au moleculă mică, monozaharide (glucoză, galactoză, altele au molecule duble, dizaharide (maltoză, lactoză, şi în sfârşit altele, cu molecula cea mai mare, polizaharidele (amidon, glicogen, celuloză. Glucidele nu pot fi absorbite de organism decât în urma digestiei, care le transformă în molecule nozaharide, singurele capabile să străbată bariera intestinală, să treacă în sânge şi să ajungă la ficat. Aici o parte se transformă prin sinteză în glicogen, ca substanţă de rezervă, iar o altă parte trece în circulaţia generală pentru a fi folosite de ţesuturi şi organe.
  Glucidele intră în compoziţia citoplasmei şi din ele se eliberează aproximativ 60% din totalul energiei consumată de organism (1 gram de glucoză eliberează 4,1 calorii). Eliberarea de energie se face prin oxidarea glucidelor în citoplasmă şi transformarea lor până la apă şi bioxid de carbon. La nevoie şi glicogenul de rezervă din ficat poate fi transformat în glucoză (monozaharid) şi trecută în sânge pentru consum. Nivelul glucozei în sânge este menţinut constant 1-1,5 grame la litru. Când glucidele sunt în exces, ele se pot transforma şi în grăsimi şi se depun ca atare în organism.
Lipidele (substanţe grase) se găsesc în proporţie mare în alimentele de origine animală (unt, slănină, carne de porc) şi unele fructe (alune, nuci, măsline).                                                                                                    Ele nu pot fi absorbite în organism decât sub forma componentelor lor, adică sub formă de glicerină şi acizi graşi. ÃŽn tubul digestiv, lipidele sunt descompuse în glicerină şi acizi graşi, care trec în circulaţia limfatică şi sangvină, resintetizându-se sub formă de grăsimi specifice omului. ÃŽn citoplasma celulară sunt oxidate până la bioxid de carbon şi apă, eliberându-se o mare cantitate de energie : 1 gram de grăsime eliberează 9,8 calorii. Altă parte din aceste grăsimi se depozitează ca material de rezervă în celule adipoase de sub piele sau în jurul unor organe (rinichi, intestin, etc.), de unde sunt mobilizate şi folosite la nevoie.
Protidele se găsesc în alimente de origine animală (carne, ouă, lapte) şi vegetală (fasole, mazăre, linte, soia, etc.). Cele de origine animală se asimilează mai uşor în organism decât cele de origine vegetală.
Protidele sunt substanţe fundamentale pentru buna funcţionare a organismului; ele nu pot lipsi din alimentaţie. Pe lângă rolul lor energetic, au în special rol plastic (formator), contribuind la creşterea organismului şi la refacerea ţesuturilor distruse prin funcţionarea şi uzura organismului. De asemenea, ele intră în alcătuirea hormonilor, fermenţilor, enzimelor şi anticorpilor, care au rol important în funcţiile şi apărarea organismului.
Moleculele mari de protide, sunt desfăcute prin acţiunea fermenţilor, în diferite segmente ale tubului digestiv, în aminoacizi, singura formă capabilă să străbată mucoasa intestinală şi să treacă în sânge; aceştia ajung la celule şi sunt folosiţi pentru sinteza protidelor proprii fiinţe umane; prin metoda atomilor marcaţi s-a constatat că, în timp, toate protidele celulare sunt reînnoite; altă parte din aminoacizi sunt oxidate până la bioxid de carbon şi apă, eliberându-se energie (un gram de protide eliberează 4,1 calorii) sau sunt folosite pentru sinteza glucidelor şi lipidelor. Aminoacizii nu se depun sub formă de rezervă.
Apa constituie 70% din greutatea corpului unui adult, fiind repartizată  ÃƒÆ’Ã‚Â®n plasma sangvină, în lichidul interstiţial, în limfă şi în citoplasma celulară. ÃŽn tinereţe, organismul conţine mai multă apă; paralel cu înaintarea în vârstă, organismul se deshidratează.
Omul adult are nevoie de aproximativ 2-2,5 litri de apă în 24 de ore. Fără apă un om moare în câteva zile prin deshidratare, pe când fără hrană poate trăi 35-40 zile.
Apa provine din 2 surse: 
a)din lichidele şi alimentele ingerate
b)din oxidarea substanţelor organice în procesul de dezasimilaţie
ÃŽn organism, apa alcătuieşte partea fundamentală a mediilor interne (plasma sangvină, lichidul tisular şi limfa); are rol de solvent al substanţelor care se absorb prin sânge şi limfă, transportă substanţele dizolvate în ea la celule, din care ia produşii de dezasimilaţie pe care îi duce la organele de excreţie, (rinichi şi piele); înlesneşte toate reacţiile chimice şi oxidările din organism, având rol de catalizator, şi ia parte la menţinerea temperaturii constante a corpului graţie evaporării prin piele.
Eliminarea apei din organism se face prin rinichi (urină, aproximativ 1500 ml. în 24 de ore), şi încă 1000 ml prin piele (transpiraţie), prin plămâni cu aerul expirat şi prin intestinul gros (fecale).
Sărurile minerale însoţesc apa, fiind prezente în toate lichidele şi celulele din organism. Ele formează 5% din greutatea corpului; se elimină zilnic prin urină, transpiraţie şi fecale şi sunt înlocuite o dată cu hrana, deoarece se găsesc în toate alimentele în proporţii variabile.
Sărurile minerale intră în organism sub formă de clorurii, fosfaţii, sulfaţii de sodiu, potasiu, calciu, fosfor, fier etc.
Vitaminele sunt substanţe organice absolut necesare desfăşurării normale a proceselor vitale în organism; ele trebuie introduse odată cu alimentele deoarece în organism nu se sintetizează decât vitaminele D, K şi B12 .
Vitaminele se găsesc numai în alimentele proaspete şi lipsesc în cele conservate;au un rol important în procesele de asimilare a alimentelor, de creştere a organismului şi servesc ca material pentru sinteza unor fermenţi. Sunt substanţe catalizatoare, ne având nici un rol nutritiv şi nici energetic. Se cunosc multe vitamine: A, B1, B2, B6, B12, C, D1, D2, E, F, H, K, P, PP.
Fiecare vitamină are acţiune specifică, lipsa ei provocând anumite tulburări. Relaţia alimentară trebuie să cuprindă atât substanţe energetice, cât şi substanţe plastice şi catalitice necesare organismului.
Glucidele din alimentaţie trebuie să fie în cantitate de 300-400 grame pe zi, crescând la cei care depun eforturi fizice până la 500-600 grame. Necesarul de lipide este 2-3 grame pe kilocorp în 24 de ore, crescând până la 4-5 grame în caz de activitate fizică intensă sau la cei din regiunile cu climă rece.
Nevoile de protide sunt mai crescute la copii (3,5 g. pe kilocorp în 24 de ore), decât la adulţi (2 g pe kilocorp în 24 de ore), deoarece la primele  procese plastice (formatoare) ale organismului sunt intense.
Sărurile minerale şi vitaminele se găsesc în alimente consumate. Pentru a asigura necesarul de vitamine este recomandabil să se folosească în alimentaţie zarzavaturi şi fructe proaspete.
Nevoile alimentare sunt mai mici la oamenii de vârstă înaintată, deoarece şi procesele metabolice la aceştia sunt mai scăzute.


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
#10
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
GHEPARDUL

Ghepardul(Acinonyx Jubatus) este un mamifer carnivor sălbatic, cu capul mic şi rotund, coada lungă, picioare înalte, cu blana de culoarea gălbuie cu pete mici, întunecate. Este specific savanelor din Africa şi din sudul Asiei.

De-a lungul ecuatorului, în Africa se întinde marea savană. ÃŽn Tanzania, aceasta este cunoscută sub denumirea de Masai Mara – „pământul pătat”, în limba masai. Un strat de cenuşă hrănitoare, întins ca o pătură de către vulcanii străvechi, a făcut din această zonă unul dintre cele mai înfloritoare ecosisiteme din lume.
    Cirezile uriaşe de ierbivore ce pasc în savană sunt „contrabalansate” de patru mamifere carnivore mari: trei feline (leopardul, leul şi ghepardul) şi o specie de hienide(hiena).
    Tufişurile dese şi copacii înalţi ai pădurilor de la malul râurilor adăpostesc cea mai mare felină pătată a Africii: leopardul. Celelalte doua mari feline sunt adaptate vieţii în savană. Sun felinele de savană ale Africii.
    Esenţă a graţiei şi eleganţei, ghepardul este cel mai rapid mamifer terestru . Este atât de specializat, încât îşi bazează supravieţuirea pe sprintul de 300 m.

    Viata si moarte in savana
   
    Se ştie că dintre toate felinele, ghepardul este cel mai atent cu puii săi. Femelele îşi cresc singure puii. Ele pot naşte prima dată la vârsta de 2 ani, apoi din 24 in 24 de luni. Media la naştere este de 4 pui, cazurile de 8 fiind rare. O perioadă după naştere, mama mută culcuşul din două în două zile, pentru ca micuţii să nu lase un miros care ar putea să atragă animalele de pradă. „Vizuina” este, de fapt, un  loc îngust cu iarbă culcată la pământ, lângă terenul de vânătoare al mamei. Aceasta este mereu în cautarea prăzii, din care se înfruptă numai după ce puii s-au săturat.
    Până când vor fi în stare să alerge mai repede, puii sunt însă extrem de vulnerabili. Aceasta se întâmplă pentru că, de dragul vitezei, ghepardul a trebuit să renunţe la apărarea puilor. Femelele nu au forţa necesară să-şi păzească puii de lei sau hiene, şi, de aceea, 50 % dintre ei sunt ucişi în primele luni de viaţă.
    Vulturii sunt una dintre cele mai mari ameninţări pentru pui, nu pentru că îi atacă, ci pentru că pot atrage lei şi hiene la un prânz câştigat cu uşurinţă. Leii ucid mai mulţi pui de ghepard decât orice alt prădător. Abia un pui din 20 ajunge la maturitate. Motivul acestui comportament agresiv poate fi acela că leii vor să elimine concurenţa.

    O felina … migratoare
   
    ÃŽn timpul sezonului secetos, puii pot muri şi de foame. O dată cu migraţia ierbivorelor, iepurii şi vulpile cu urechi de liliac sunt singura pradă mai consistentă ce poate fi găsită în zonă. Este momentul cănd mama şi puii ei pornesc într-o călatorie anuală. Femelele şi puii lor sunt singurele mamifere migratoare din lume. Ca să prospere, acestor nomazi iuţi de picior le trebuie terenuri întinse de vânătoare. Pot călători zeci de kilometri spre câmpiile din centrul savanei.
    Puii stau cu mama lor până împlinesc 15-18 lunişi s epot sescurca singuri. Mama i-a învătat până la momentul respectiv numeroase tehnici de vânătoare. ÃŽn aceasta perioadă, ca toţi adolescenţii, puii de ghepard încep să simtă gustul libertăţii. Plecată la vânătoare într-o dimineaţă, mama nu se mai întoarce. Despărţirea este bruscă şi definitivă. Puii au ajuns la vârsta la care trebuie să se descurce singuri.

    Libertate si pericol

    Intre timp, puii ajunşi la vărsta la care trebuie să supravieţuiască prin propriile puteri au rămas singuri în imensitatea savanei. De obicei, gheparzii tineri se despart de mamele lor în anotimpul umed, când hrana este mai uşor de găsit.
    Dacă au supravieţuit mai mulţi fraţi, ei stau şi vânează împreună până când ating vârsta de 2 ani. Apoi se despart. Tinerele femele ghepard rămân de obicei pe acelaşi teritoriu cu mamele lor, în timp ce masculii se deplasează pe distanţe foarte mari. Comportamentul acesta instinctiv poate fi modul în care natura evită endogamia (împerecherea între indivizi din aceeaşi familie). Despărţirea are loc şi datorită faptului că femelele şi masculii ghepard se confruntă cu probleme diferite la această vârstă. ÃŽn timp ce pentru femele cea mai importantă este capacitatea de reproducere, la masculi teritoriul şi iscusinţa de vânător contează.


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
#11
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
FORMELE INHIBITIEI

   Inhibitia este aceea stare a neuronului care implica trecerea influxului nervors prin el.
Inhibitia se poate prezenta sub mai multe forme, care pot fi grupate in doua categorii:inhibitie externa si inhibitie interna.
       Inhibitia  externa
  Inhibitia externa a mai fost numita de Pavlov “Inhibitie neconditionata” sau “Inhibitie innascuta” . Aceasta apare sub actiunea unui excitant extern ,fara sa se efectueze nici o pregatire prealabila, de aceea a numit-o neconditionata (pasiva);se manifesta din momentul nasterii, din care cauza a numit-o innascuta.
       Inhibitia neconditionata poate fi de doua feluri: inhibitie supraliminala si inhibitie prin inductie negativa.
       Inhibitia supraliminala sau de protectie este inhibitia care se produce atunci cand excitantul conditional atinge o intensitate prea mare .Este stiut ca exista o anumita proportionalitate intre intensitatea excitantului conditional si intensitatea refluxului conditionat, pe care il determina. Dar, daca intensitatea excitantului trece de o anumita valoare, refluxul incepe sa scada si chiar inceteaza total. Inhibitia supraliminala apare datorita faptului ca neuronii au o anumita putere functionala  pe care, daca o depasim, prin cresterea excitantului , ei intra in inhibitie.Aceasta este un mijloc de aparare a celulei nervoase fata de actiunile prea puternice ale mediului. Trebuie retinut ca intensitatea excitantului care provoaca inhibitia supraliminala variaza cu starea fiziologica a celulei si , in unele cazuri, chiar valori normale ale excitantului devin supraliminale.
         Inhibitia prin inductie negativa. Prin inductie, in activitatea sistemului nervos, se intelege producerea uneia din cele doua stari functionale- excitatie si inhibitie-prin actiunea celeilalte(inductie reciproca).Prin inductie negativa intelegem producerea unei inhibitii, prin actiunea unei excitatii supraadaugate .Asa, de exemplu, daca am format un reflex conditionat salivar pentru un sunet si daca, in momentul aplicarii excitantului conditional, aplicam si un alt excitant conditional, de exemplu aprinderea unui bec puternic, ca excitant supraadaugat, constatam ca excitantul conditional supraadaugat(lumina )provoaca un puternic focar de excitatie care produce starea de inhibitie in regiunile vecine si cuprinde si centrul auditiv.Aceasta face ca reflexul salivar sa nu mai aiba loc.
       Inductia negativa este conditionata de numerosi factori , dintre care mentionam :varsta individului, vechimea reflexului ,tipul de system nervos si intensitatea excitantului.Se remarca de asemenea ,ca inductia negativa  nu  face sa se stinga reflexul  , ci doar ii opreste declansarea un timp oarecare; ea are ,deci, un efect temporar.Inductia negativa  poate sa dispara, daca excitantul supraadaugat se repeta  si nu  are vreo actiune importanta asupra organismului. De exemplu daca in cazul de mai sus se va aprinde becul la fiecare declansare a reflexului, el nu va mai produce inhibitia reflexului.Fenomenul de inductie negative are un rol foarte important in adaptarea organismului la conditiile mediului inconjurator.
       Inhibitia interna
       Inhibitia interna este caracteristica pentru activitatea scoartei cerebrale si a mai fost numita “innhibitie conditionata”.Sub acest nume se intelege inhibitia care apare numai dupa o anumita pregatire a scoartei cerebrale;ea nu exista deci in momentul nasterii, ci se formeaza in timpul vietii. In aparitia inhibitiei interne actioneaza acelasi excitant care a provocat anterior reflexul conditionat. Inhibitia conditionata prezinta urmatoarele forme:
       Inhibitia de stingere , stingerea reflexului conditionat sau extinctia, este inhibitia care apare atunci cand excitantul conditional nu mai este intarit de excitantul neconditional.De exemplu:daca am format cainelui un reflex conditionat salivar pentru lumina, insa cand aplicam excitantului luminos nu-l mai insotim si de hrana, vom constata ca reflexul slabeste treptat si, in cele din urma, dispare sau se stinge. Oprirea declansarii reflexului a fost determinate de aparitia inhibitiei de stingere.
       Este de remarcat ca, in acest caz, inhibitia a fost provocata de acelasi excitant care , pana atunci a provocat reflexul conditonat, care insa lucreaza acum fara intarire, in conditii deosebite.Inhibitia de stingere prezinta un  interes deosebit pentru comportarea organismului, deoarece ea opreste declansarea acelor reflexe conditionate, care in anumite conditii de mediu , nu mai sunt utile organismului, intrucat ele nu mai sunt urmate de reflexul neconditionat, pe baza caruia s-au format.
       Inhibitia de intarziere este tot o forma de inhibitie conditionata. Ea apare atunci cand se produce o intarziere in aplicarea excitantului neconditional, fata de declansarea excitantului conditional.Aceasta provoaca o intarziere a declansarii reflexului conditionat.
Una din conditiile elaborarii reflexului conditionat este ca excitantul neconditional sa urmeze dupa cel conditional, la cel mult 30 de secunde.In acest caz, declansarea reflexului se face chiar in momentul aplicarii excitantului conditional.Daca insa excitantul neconditionat se aplica la un interval mai mare, se constata ca declansarea reflexului conditionat se face exact la acest interval de la aplicarea excitantului conditional.     
       Inhibitia de diferentiere este o forma a inhibitiei conditionate, care apare ca urmare a procesului de iradiere si generalizare,adica a raspandirii excitatiei si asocierii excitantilor conditionali de aceeasi natura ,dar de intensitati diferite.
       Scoata cerebrala are o mare putere de diferentiere, adica deosebeste excitantii foarte apropiati intre ei. Inhibitia de diferentiere joaca un fol covarsitor in comportarea animalului.Fara manifestarea ei, organismul ar raspunde unor excitanti care nu semnalizeaza excitantii neconditionali si nu au nici o importanta pentru viata.


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
#12
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
Ereditarea

Stim cu toţii că copii semănă cu părinţii lor sau cu bunicii şi că fraţii şi surorile seamănă într-o oarecare măsură. Se pune totuşi întrebarea: cât de sigur se pot prezice trăsăturile viitorilor copii? Cercetarea detaliată a eredităţii ne oferă câteva răspunsuri la această întrebare.
           Cea mai bună definiţie a genelor este probabil cea în care genele sunt descrise ca fiind coduri biochimice. Genele sunt entităţi foarte mici. Oamneii de ştiinţă ştiu că ele purtate de cromozomi. Aceştia se află în centrul sau nucleul fiecărei celule umane. Toate aceste structuri împreună realizează amprenta chimică a unei persoane.
             Fiecare om are 46 de cromozomi, aranjaţi în 23 de perechi. Cromozomii unei perechi arată foarte asemănători dar nu sunt identici. Femeile au 23 de perechi identice în timp ce la bărbaţi există o pereche – cromozomul sexual – ca-re nu este identic. La femei există 2 cromozomi mari, în formă de X, în vreme ce la bărbaţi există unul Y, avănd forma unui cărlig. Acestă mică diferenţă în struc-tura celulară este cheia soluţionării dilemei dacă copilul care se va naşte va fi băiat sau fată. Modul în care se dispun cromozomii pentru a forma perechi, este de cea mai mare importanţă. Fiecare pereche conţine gene similare şi deci formele cele mai simple ale eredităţii se pot determina din perechile singulare de gene. Genele care se comportă astfel pot să apară în două forme diferite, una dominantă, cealaltă recesivă. De obicei, genele dominante au tendinţa de a se face evidente în construcţia fizică a unui individ, chiar dacă sunt prezente de la un singur părinte. E nevoie de o pereche de gene recesive – căte una moştenită de la fiecare părinte – pentru ca trăsătura pe care o poartă să devină evidentă în decursul vieţii.
            Geneticienii au identificat un număr mare de gene dominante şi recesive. De exemplu gena responsabilă pentru apariţia părului creţ este una dominantă. ÃŽn termeni practici, asta nu înseamnă că poţi prezice cu siguranţă dacă copilul vă va moştenii părul buclat. Modul de comportare a genelor este unul aleator, gena dominantă responsabilă pentru apariţia părului creţ având şanse sensibil mai mari de a transfera acestă trăsătură. Principiul de funcţionare ne poate ajuta însă într-un mod negativ – să înţelegem că nu ne putem aştepta la un copil cu păr drept atunci cănd unul dintre părinţi are părul creţ iar celălalt nu.
           Cromozomii X şi Y determină sexul unei persoane. Cromozomul X mai conţine însă şi alte gene care nu au nimic în comun cu caracteristice sexuale ale individului. Aceste gene sunt cunoscute ca fiind gene legate de sex deoarece ele sunt moştenite de către individ, în acelaşi timp cu cromozomul sexual.
            O astfel de genă este cea care ne permite să distingem corect culorile. O anumită genă care se găseşte doar în cromozomul X este cea care ne face să distingem corect culorile roşu şi verde. Vederea policromatică este o trăsătură dominantă iar daltonismul e recesivă. Dacă un bărbat are înscrisă acestă genă în codul său genetic, pe singurul său cromozom X, el este cu siguranţă daltonist deoarece nu are unde să aibe şi gena cealaltă, chiar dacă ea este dominantă. Dacă o femeie moşteneşte gena daltonismului, efectele ei sunt suprimate de caracterul dominant al celuilalt cromozom X, asta dacă nu e foarte ghinionistă şi ar avea nenorocul de a moşteni genele anormale ale ambilor părinţi.
             ÃƒÆ’Žn situaţia în care un bărbat contribuie cu un cromozom X la o fiică şi cu un cromozom Z la o fiu, rezultă că un daltonist nu poate să transmită acest defect fiului său. Dacă fiul va fi daltonist, gena trebuie să fi fost transmisă de la mamă care era purtătoarea unei gene anormale pe unul din cei 2 cromozomi X. Dacă mama are o vedere normală, ea are cu siguranţă o genă normală, pe celălalt cromozom X. ÃŽn orice caz, fiica bărbatului daltonist, cea care primeşte acest cromozom, va fi cu siguranţă purtătoare a genei daltonismului.

             Hemofilia (o boală rară care nu permite coagularea sângelui) este o altă caracteristică recesivă, în legătură cu sexul şi care se transmite tot prin interme-diul cromozomului X. O femeie poate fi purtătoare a acestei gene şi ori de câte ori va transmite cromozomul unui descendent de sex masculin, va apărea boala. Un copil de sex feminim va necesita o doză dublă de asemenea gene din partea ambilor părinţi, pentru a fi afectată de hemofilie. Dat fiind faptul că gena în sine este foarte rară, doza dublă este practic aproape imposibil să apară. Genele rece-sive, fie ele normale sau annormale, pot fi purtate de oameni de-a lungul întregii lor vieţi, fără ca acestea să devină vreodată evidente. ÃŽn acelaşi timp, din moment ce ele există, sunt transmise din generaţie în generaţie, dar se pot manifesta brusc în lanţul ereditar la oricare dintre descendenţi. Dacă gena recesivă este anormală, ea poate reprezenta un motiv de îngrijorare.
              ÃŽntrebarea este de unde apar mai întâi genele imperfecte. Explicaţia cea mai simplă este că apariţia lor este pur accidentală. ÃŽn timpul stadiilor de producere a celulelor sexuale, cromozomii sunt reproduşi printr-un proces chimic. ÃŽn mod inevitabil, în timpul celor câteva milioane de ori de câte ori acest proces de copiere are loc, pot să apară şi erori. Chiar şi numai o mică schimbare a ordinii elementelor chimice poate duce la o alterare a mesajului codificat de gena în cauză. Dacă în timpul fecundării această genă se va transmite şi urmaşul supravieţuieşte, mesajul genetic alterat va fi reprodus în toate celulele urmaşilor copilului. Acest fenomen se numeşte mutaţie genetică.
               Mutaţiile reprezintă o pură întâmplare şi ca toate hazardurile, ele pot fi întâmplări fericite sau nefericite. Din nefericire, în interiorul corpului uman, care este un organism foarte complex, schimbările se produc de obicei spre o direcţie negativă. Dar cum genele sunt produse prin duplicarea genelor deja existente, dacă nu a apărut o mutaşie, evoluţia genelor imperfecte va fi stopată. Nici char noi nu am fi evoluat de la stadiul organismelor primitive unicelulare şi rasa umană nu ar fi existat niciodată, dacă aceste procese nu ar fi avut loc.
              ÃŽn procesul evolutiv multe schimbări în rău sunt eliminate pe cale naturală. Fie copilul moare înainte sau la naştere, fie indivizii afectaţi cedează în lupta pentru supravieţuire, fiind astfel eliminaţi treptat. Dat unel mutaţii reprezintă un avantaj: „mutanţii” devin viguroşi în detrimentul indivizilor „normali” şi astfel evoluţia mai face un pas înainte.
             Rata naturală de producere a mutaţiilor genetice este foarte scăzută. Ea poate însă deveni mai mare din cauza efectelor dramatice ale unor elemente chimice sau a radiaţiilor. Razele X şi reziduurile nucleare sunt în principal incri-minante: din acestă cauză radiografiile se fac foarte rar embrionilor în dezvoltare şi se iau măsuri foarte stricte de protejare a oamenilor împotriva radiaţiilor nucleare. Anumite schimbări, cum ar fi înmulţirea îmbolnăvirilor de leucemie la copiii care trăiesc în apropierea centralelor nucleare ne fac să înţelegem că precauţiile nu pot fi niciodată suficiente. ÃŽn plus, niciunul dintre noi, oriunde am trăi, nu ne putem apăra de radiaţiile cosmice care ating pământul  şi suntem cu toţii vulnerabili  la alte surse de radiaţii naturale, cum ar fi cele date de elemen-tele radioactive din hrană şi sol. Taote acestea contribuie încet, dar sigur la creşterea naturală a ratei mutaţiilor genetice.
             Cu toate că mutaţia genetică este singura cale de producere a unor gene noi, natura are propia sa metodă, foarte ingenioasă, de refacere a perechilor de gene (una de la mamă şi una de la tată. Acest proces de refacere genetică care creşte semnificativ numărul vombinaţiilor genetice şi deci a varietăţii de noi indivizi, se petrece în timpul meiozei (denumirea ştiinţifică a procesului de divizare şi multiplicare celulară.
             ÃƒÆ’Žncrucişarea genetică este de multe ori benefică, dar uneori dă greş, adă-ugând bucăţi suplimentare la anumiţi cromozomi. Acesta este şi cazul sindromu-lui Down, când oul fecundat are 47 de cromozomi în loc de 46. Sindromul Down apare la 1 din 700 copii născuţi, mai ales la mame mai vârstă. Copilul afectat („mongoloid” are trăsături distincte şi poate fi handicapat mental sau poate avea serioase dificultăţi de învăţare.
              Problema defectelor moştenite este şi mai mult complicată de faptul că genele îşi manifestă caracteristicile nu doar în sensul dominării unora asupra altora, ci şi în gradul lor de penetrare, ceea ce geneticienii numesc  penetranţă.
             Penetranţa poate fi slabă sau puternică. De exemplu, defectul care apare la degete numit capmtodactilie, este produs de o genă dominantă şi poate să apară moştenită printr-un singur factor. Gradul în care o persoană este atinsă de această boală poate varia de la rigiditatea mai multor degete (penetranţă completă până la rigiditatea unui singur deget (penetranţă parţială.
           Dacă un individ va moşteni sau nu o anumită caracteristică, ca hemofilia depinde doar de comportamentul unei singure perechi de gene. Toate celelalte trăsături, ca de exemplu înălţimea sau gradul de inteligenţă, pot varia atât de mult  încât ele nu pot fi controlate doar de gene. Aceste trăsături sunt controlate de un ansamblu de gene care acţioneză împreună, numite poligene. Fiecare genă componentă contribuie cu o mică parte la efectul total.
             Multe din caracteristicile controlate de poligene, cum ar fi înălţimea, greutatea sau culoarea pielii pot fi puternic influenţate de mediul de trai. Cantitatea şi tipul de hrană pot contribui de asemenea la înălţimea şi greutatea individului; expunerea la soare îi poate modifica culoarea pielii. Se poate trage concluzia că genele şi mediul acţionează împreună pentru a produce o specie – rasa umană – capabilă să se adpteze unor medii complet diferite, cum ar fi regiunile îngeţate, polare sau regiunile aride, deşertice din Sahara.
           Mediul are rol important şi în felul în care anumite trăsături, ca de exemplu talentul muzical sunt puse în evidenţă şi tind să devină o caracteristică a unei familii. Nu se ştie cât din acest talent este moştenit genetic şi cât depinde de mediul familial. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul talentului pentru actorie, a abilităţilor pentru sport, a talentului literar şi al multor altora. ÃŽntrebarea care rămâne este: cât din ceea ce suntem este cauzat de ereditate şi cât e datorat de influenţă externi ?


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
#13
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
Elefantii

    Actualmente elefantii sunt cele mai mari si cele mai grele animale terestre,pe linga faptul ca au dintii incisivi cei mari lungi,au nasul cel mai lung si poate memoria cea mai buna.Cu toata greutatea lor de mai multe tone,deplasarea lor se poate numi sprintena.In padure,daca este necesar se furiseaza fara  zgomot.Acesti “uriasi blanzi” sunt fiinte sensibile si cu simt afectiv,traiesc in legaturi stranse cu membrii familiei si cu ceilalti membrii ai turmei.Din pacate aceste animale au fost vinate fara mila de om pentru incisivii lor –pentru fildesul pretios- si numarul de indivizi ai celor doua specii a inceput sa scada intr-un mod alarmant.

    Greutate impresionanta

    Masculii din specia elefantului african pot depasi greutatea de 6 tone.Greutatea capului poate avea un sfert din masa corpului.Aceasta parte a corpului,pe linga greutatea sa considerabila,este incarcata si cu mijloace de obtinere a hranei – trompa,fildesii,masele de mestecat,uriasii muschi ai maxilarului.
    Fildesii elefantilor sunt dinti alungiti – incisivi modificati – care sunt folositi pentru scoaterea radacinilor din pamant si pentru decojirea pomilor.Elefantii masculi folosesc fildesii in luptele lor de stabilire a ordinii ierarhice,lupte premergatoare perioadei de imperechere.Spre deosebire de dinti,fildesii cresc pe tot parcursul vietii elefantului.S-a inregistrat ca un mascul de elefant african batran avea fildesii de peste 3 m lungime.
    Capul elefantului este sustinut de un gat scurt,puternic.De aceea elefantul nu poate sa-si aplece capul pentru a aduna hrana.Aceasta deficienta a fost inlaturata de procesul de evolutie prin dezvoltarea trompei,rezultata din alungirea buzei superioare musculoase si a nasului.Acest organ admirabil al elefantilor este constituit din mii de muschi si este utilizat pentru o sumedenie de operatii,printre care culesul fructelor,aspiratia apei,ruperea crengilor si sapatul radacinilor.Trompa este sensibila atat la mirosuri cat si la pipait,elefantii o folosesc atat la indentificarea unui elefant strain cat si la transmiterea salutului membrilor familiei sau la mangaierea perechii dorite.
    Miscarea corpului imens al elefantului nu este deloc greoaie.Gambele scurte si robuste impart in mod egal greutatea pe patru picioare. Ca si calul, si elefantul umbla pe degetele picioarelor.Oasele rasfirate ale degetelor sunt sprijinite de o talpa rotunda si pe un calcai format dintr-un tesut spongios.Pielea groasa care acopera talpa se toceste si se reface in mod continuu.Contrar aspectului diform,elefantul este un animal ager si nu se sperie de nici o forma de relief:traverseaza cu usurinta atat mlastinile cat si terenul stancos, pe teren solid lasand putine urme. Acest urias al uscatului se descurca bine si la inot: folosindu-si trompa ridicata ca tub de respiratie, traverseaza inot raurile si lacurile.

    Erbivori   

    Elefantii sunt erbivori.In afara de iarba padurilor sau a savanelor consuma si alte plante cu tulpina moale,frunze de copaci,diferite fructe si flori,chair crengi,tulpini de copaci sau radacini.Ei trebuie sa manance enorm de mult pentru a satisface necesarul de energie a corpului lor imens si pentru a completa materialele ce formeaza tesuturile acestuia.Marea parte a zilelor o petrec in cautarea hranei,pentru a asigura necesitatile mari de vitamine si saruri minerale ale organismului.Intr-o zi – in cca 16 ore – un elefant poate consuma pina la 225 Kg de alimente.
    Elefantul isi foloseste trompa si pentru a-si potoli setea.Are nevoie de foarte multa apa –pentru elefantul african 5 litri de apa inseamna o inghititura.Trage apa in trompa,inchide orificiile din capat,dupa care isi indoaie trompa astfel incat capatul sa-I intre in gura,iar apoi evacueaza continutul.Toate acestea nu sunt usor de invatat,de aceea puii de elefanti lipaie apa cu gura.

    Gestatie lunga

    Perioada de gestatie a elefantului african are o durata de 22 de luni,la elefantul indian de 21 de luni,si femela naste de regula un singur pui. Greutatea puiului nou-nascut este in jur de 100Kg, inaltimea lui este aproape de 1 m. In primii doi ani este alaptat,dar intre timp invata sa-si foloseasca trompa si sa mestece ierburile si tufele. Puii masculi ajunsi in pragul maturitatii - in jur de 14 ani - sunt alungati din turma,pentru ca nu cumva sa se imperecheze cu membrii familiei,puii femele ramanand cu turma toata viata, si pina la prima nastere ajuta la cresterea puilor mai tineri.

    Legaturi familiale

    Membrii familiei sunt legati ei prin legaturi puternice,toti ajuta la cresterea si apararea puilor.Cateodata,cand elefantii se intalnesc,fug unul catre celalalt si in semn de salut scot un sunet asemanator ce o goarna.Daca totul este in ordine,membrii turmei sunt linistiti,scot un mormait adanc dar daca turma este amenintata de ceva,mormaitul inceteaza si adultii formeaza un cerc in jurul puilor.
    Se comporta foarte interesant daca moare vreun membru al turmei.De multe ori raman in jurul lesului,il ating,il mangaie si cateodata incearca si inhumarea.Daca moare un pui de elefant,mama lui aproape ca il jeleste.S-a observat de mai multe ori ca elefantul mama a insfacat puiul mort,l-a dus intr-un loc si a ramas linga el mai multe zile.

    Fildesul

    Singura sursa de fildes sunt incisivii elefantilor.Acest material a fost pretuit intotdeauna de om.In trecut,cand nu existau inca automobile si pusti,elefantii erau greu de vanat si doar putini cadeau victime oamenilor.Azi,cu ajutorul automobilelor de teren pot fi ajunsi usor din urma si cu ajutorul armelor moderne pot fi impuscati de la o mare distanta.Un numar imens de elefanti au fost macelariti pentru fildesul lor si aceste animale minunate au ajuns in pragul disparitiei.In 1979 in Africa mai traiau in salbaticie 1,3milionae de elefanti dar din cauza braconajului acest numar a scazut la 600000 in 1989.Din cauza ingrijorarii mondiale privind soarta elefantilor in 1989 s-au introdus restrictii internationale privind comertul cu fildes.Aceasta masura s-a dovedit foarte benefica.Dina cauza restrictiilor a scazut cererea de fildes,au scazut preturile si astfel a decazut si comertul ilegal.Numarul elefantilor a africani care traiau in salbaticie in 1995 a fost in jur de 600000.
    Elefantul indian –ca specie – ste intr-o situatie mault mai grea.Din cauza reducerii habitatului,in salbaticie mai traiesc 35000-54000 de exemplare,majoritatea lor in India.Alte 16000 de exemplare sunt tinute ca animale domestice in diferite tari din Asia.


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
#14
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
Totul sau aproape totul
despre dinozauri


Ce sunt dinozaurii ?
Notiunea de dinozaur desemneaza orice membru al unui grup de aproximativ 1300 de reptile care a aparut in perioada Triasicului mijlociu si tarziu, acum aproximativ 200 milioane de ani. Cei mai multi dinozauri pot fi clasificati in doua categorii: dinozaurii cu o structura a membrelor posterioare asemanatoare pasarilor-ordinul Ornitischia, din care fac parte Iguanodonul si Triceratopsul, si dinozaurii cu o structura a membrelor posterioare asemanatoare reptilelor-ordinul Saurischia, din ai carui reprezentanti putem sa-i amintim pe Apatosaurus si Tiranosaurus. Primii dinozauri cunoscuti, Staurilosaurus si Herresaurus din America de Sud au o structura prea primitiva spre a putea fi clasificati in cadrul vreunuia din ordinele mai sus mentionate. Dinozaurii au disparut acum 65 milioane de ani, dar unii din descendentii lor, pasarile, supravietuiesc pana in prezent.
Dinozaurii au avut de-a lungul lungii lor istorii o evolutie constanta. Astfel, de la primii dinozauri care erau carnivori sau omnivori, bipezi, mici, nu foarte puternici, dar probabil mult mai rapizi si agili decat contemporanii lor, (si care au disparut pana la sfarsitul Triasicului), s-a ajuns in timpul Jurasicului (supranumit si perioada dinozaurilor) la o mare diversitate de tipuri adaptative, a caror principala caracteristica comuna este dimensiunea colosala, neegalata pana astazi.

Descoperirea
Primele ramasite ale dinozaurilor au fost descoperite in Anglia prin anii 1820. Pe la 1840 erau cunoscute deja cateva genuri, ceea ce i-a permis marelui anatomist Richard Owen sa le dea numele de Dinosauria (din greceste, “reptile teribile”. Prin aceasta, el a admis singularitatea dimensiunii lor in lumea animala, mediul terestru de viata, pozitia lor  verticala, includerea ultimelor cinci vertebre in centura pelviana. Totusi, pozitia bipeda a dinozaurilor –neobisnuita pentru o reptila, si care a dus la multe speculatii cu privire la comportamentul, psihologia si modul lor de locomotie-  nu a fost recunoscuta decat odata cu expeditiile din anii ’80 ai aceluiasi secol cand au fost recuperate primele schelete complet pastrate.
Tot in anii ’80, H.G. Seeley si-a dat seama ca dinozaurii pot fi impartiti in doua ordine pe baza formei centurii pelviene. Ornitischia aveau oasele pubiene asemanatoare cu cele ale pasarilor, in timp ce la Saurischia ele se asemanau mai mult cu cele ale reptilelor. Paradoxal, pasarile isi au originea in ordinul Saurischia, ele desprinzandu-se din grupul celurosaurilor care erau dinozauri carnivori de mici dimensiuni.
Dinozaurii se caracterizeaza prin pozitia erecta in care membrele sunt aduse mai mult sau mai putin sub corp la fel ca la mamifere, si nu in parti ca in cazul crocodililor, soparlelor si broastelor testoase. Ei au in comun aceasta caracteristica cu pterozaurii, cele mai apropiate rude ale lor, ca si cu descendentii lor pasarile. Amprentele lor arata ca dinozaurii bipezi paseau in acelasi mod ca si pasarile, punand un picior in fata celuilalt, cu degetele orientate catre interior. Dimensiunea creierului lor varia in raport cu dimensiunea corpului, fiind minima la Sauropode si maxima la carnivorii mici.


Ordinul Ornitischia
Tipurile primitive de dinozauri ornistichieni includ putin cunoscutul Pisanosaurus din America de Sud si grupe din Jurasicul timpuriu ca Heterodontosaurus si Scutellosaurus. In timpul Jurasicului timpuriu ornitischienii se despartisera deja in mai multe ramuri majore. Prima din ele, cunoscuta sub numele de Thyreophora, include stegozaurii acoperiti cu placi si ankilozaurii cu armura si a existat din Jurasicul timpuriu pana in Cretacicul tarziu. O a doua ramura, Ornithopoda, include hadrozaurii si rudele lor iguanodontii, ca si ceratopsienii cu coarne si rudele lor pachicefalozaurii. Ornitopodele au existat de asemenea din Jurasicul timpuriu pana in Cretacicul tarziu.
Dinozaurii ornitoschieni se disting prin centura pelviana asemanatoare cu cea a pasarilor si prin prezenta unui os numit predentar situat la capatul maxilarului inferior. Toti ornitischienii erau ierbivori, si predentarul pare sa fi avut rolul unui cioc cu care culegea vegetatia. De asemenea facea legatura intre cele doua jumatati ale maxilarului inferior si le permitea sa absoarba si sa transmita forta in timpul masticatiei. La dinozaurii cu cioc falcile prezinta mai multe duzini de dinti asezati in asa fel incat sa formeze o singura lama cornoasa folosita la mestecat. Ca si la toate celelalte vertebrate cu exceptia mamiferelor, dintii erau inlocuiti continuu in timpul vietii prin resorbirea radacinilor si cresterea simultana a unor coroane noi.

Cel mai cunoscut reprezentant al ordinului Ornitischia este fara indoiala Iguanodonus, o varietate de dinozaur ierbivor de mari dimensiuni care a trait in Europa si America de Nord in perioada Cretacicului timpuriu ale carei limite sunt cuprinse intre 145 si 97 milioane de ani. Iguanodonul cantarea pana la 4.5 tone, atingea o lungime de 7.5 m si avea 4.5 m inaltime atunci cand se ridica pe picioarele din spate. Cele trei degete de la picioare si trei din cele cinci degete ale membrelor inferioare mai scurte erau echipate cu gheare netede, in forma de carlige; primul deget al mainii, un deget mare osos, de forma ascutita, situat perpendicular pe celelalte, era probabil folosit pentru aparare; degetul mic era folosit la apucare. Capul lung si plat al Iguanodonului se terminat intr-un cioc cornos si falcile sale contineau dinti care se aseamana oarecum celor ai soparlei iguana -de aici si numele care inseamna “dinte de iguana”. Este posibil ca aceste  animale sa fi trait in cirezi si probabil ca aveau o pozitie patrupeda in timpul hranirii si mersului dar “adusa-inapoi” pentru alergarea bipeda.

Dinozaurii Saurischieni
Saurischienii includ doua grupe majore: (1) ierbivorele Sauropodomorpha, care cuprind giganticele Sauropode cu gatul lung ca Diplodocus si Apatosaurus, plus mai putin cunoscutele Prosauropoda (exemplu: Plateosaurus) si (2) carnivorele Theropoda, care includ toate reptilele consumatoare de carne mici si mari de la Coelofisis, Compsognatus si Deinonichus si pana la uriasii Allosaurus si Tyranosaurus.Chiar mai mari si mai voluminoase sunt Saropodele Supersaurus si Ultrasaurus ale caror fosile au fost gasite in Colorado, in Statele Unite, ca si Seismosaurus care probabil este cel mai mare dinozaur cunoscut pana in prezent si al carui schelet a fost descoperit in New Mexico.
Saurischienii au gaturi lungi si gheare mari la primele degete de la maini si picioare, cel de-al patrulea si al cincilea deget de la maini fiind reduse sau absente (ca si la pasari, care pastreaza doar primele trei degete). Sauropozii au devenit uriasi si au adoptat pozitia patrupeda si au unele adaptari foarte interesante pentru hranirea cu vegetatia aflata la inaltime. La Diplodocus, de exemplu, gatul si coada sunt foarte lungi; coada are o terminatie in forma de bici care este posibil sa fi fost utilizata pentru aparare. La Brachiosaurus, in contrast, gatul este foarte lung dar coada este scurta. Brachiosaurus avea membre anterioare mai lungi decat cele posterioare, acestea permitandu-i impreuna cu gatul sa ajunga la vegetatia aflata la inaltime.
Marile carnivore terapode ca Tyrannosaurus aveau capete foarte mari cu falci imense pline de dinti curbati, cu margini ca de fierastrau. Membrele inferioare aveau dimensiuni reduse, dar soldurile si membrele posterioare erau masive, si pradatorul nu avea decat sa-si apuce vanatul in falcim sa se propteasca pe picioare si sa-i smulga si sa-i rupa carnea. Micile terapode ca de exemplu Deinonichus erau probabil mult mai agile, fiin vanatori tenaci care vanau prada si o atacau in grup, sfasiind-o cu dintii si ghearele. Totusi, unele ramuri de terapode mici, ca Struthiomimus si rudele sale nu aveau dinti.

Cel mai feroce pradator care a trait vreodata pe aceasta planeta. Un monstru cu adevarat. Acesta este Tyrannosaurus (din latina, “soparla-tiran”, dinozaur de mari dimensiuni, biped, care a trait in perioada Cretacicului tarziu, acum mai bine de 65 de milioane de ani. Lung de aproape 14m, avand cam 5m in inaltime si cantarind mai mult de 4 tone, Tyrannosaurus era bine inzestrat pentru a-si vana prada, din care faceau parte si marii dinozauri ierbivori ai timpului. Craniul sau mare avea falci puternice cu dinti ascutiti, in forma de fierastrau, dintre care unii aveau chiar 15 cm. Membrele anterioare mici, evident disproportionate fata de corpul masiv al animalului, aveau fiecare doua gheare ascutite; fiecare din membrele posterioare era inarmat cu trei gheare puternice indreptate inainte, care erau folosite pentru sfasierea prazii, si cu o a patra indreptata inapoi. Totusi, studiile recent indica faptul ca Tyrannosaurus se hranea mai degraba cu starvuri decat era un pradator activ. Fosilele descoperite in America de Nord si Mongolia in strate apartinand Cretacicului superior indica faptul ca specia s-a nascut si a disparut intr-un timp relativ scurt de cateva milioane de ani. Este cunoscuta o singura specie, Tyrannosaurus rex.

La fel ca cele mai multe reptile si pasari actuale, dinozaurii au construit cuiburi si au depus oua. Ramasitele cuiburilor de dinozauri continand oua si dinozaurii abia iesiti din ou apartinand unor specii de dinozauri ierbivori au fost gasite in Montana in Statele Unite. Constructia multistratificata a cuiburilor de Oviraptor ce au fost descoperite recent in desertul Gobi indica faptul ca dinozaurii se intorceau in aceleasi locuri an dupa an.

Dinozaurii-animale cu sange cald ?
Dovezile pe care le detinem cu privire la acest fapt nu sunt concludente. La fel ca pasarile si mamiferele, dinozaurii aveau o rata de dezvoltare foarte mare. Ei nu leneveau ca majoritatea reptilelor actuale. Amprentele lor si dimensiunile membrelor dovedesc ca erau capabili sa atinga mari viteze. Nu exista un singur mecanism de termoreglare care sa poata fi aplicat tuturor dinozaurilor; la fel ca liliecii, pisicile, elefantii sau balenele, care isi controlau temperatura corpului in diverse moduri, si dinozaurii aveau probabil mecanisme de termoreglare la fel de diverse.

Disparitia dinozaurilor-ipoteze
Extinctia dinozaurilor, eveniment petrecut cu circa 65 milioane de ani in urma, a suscitat si va mai suscita inca multe discutii. Cert este ca s-au emis deja mai multe ipoteze care incearca si reusesc mai mult sau mai putin sa explice acest fapt.
1. Prima si cea mai cunoscuta din aceste ipoteze este impactul unui meteorit urias sau al unei comete cu Pamantul, eveniment ce s-ar fi produs in epoca in care au disparut si dinozaurii. Locul impactului acestui meteorit –identificat recent in peninsula Yucatan, in Mexic- este o “cicatrice” uriasa in forma unui crater cu diametrul de 200 km. Impactul acestui corp ceresc se presupune ca ar fi determinat aparitia unui nor urias de vapori care ridicandu-se si ajungand in atmosfera a acoperit cu o “perdea” nemaiintalnita cerul, oprind astfel razele solare sa mai ajunga pe pamant. Rezultatul a fost inevitabil: vegetatia de pe Terra, lipsita un timp indelungat de soare, a disparut in cea mai mare parte, ceea ce a dus in final si la disparitia dinozaurilor care au murit prin infometare.
Ceea ce nu poate explica insa aceasta ipoteza este insa de ce catastrofa i-a afectat numai pe dinozauri. Cum cel putin cinci specii din epoca respectiva supravietuiesc, nu se poate explica clar de ce efectul impactului a actionat selectiv. Cert este insa faptul ca daca disparitia dinozaurilor nu s-ar fi produs, istoria Pamantului ar fi fost poate cu totul alta. Aceasta deoarece extinctia lor a permis mamiferelor existente in epoca sa se adapteze situatiei, sa evolueze incet si sa cucereasca planeta.
2. A doua ipoteza cu privire la disparitia dinozaurilor este mult asemantoare cu prima, diferind printr-un singur aspect: necesitatea producerii impactului in peninsula Yucatan. Aceasta deoarece aici existau si exista mari depozite de sulf, care in urma impactului au fost proiectate in atmosfera. Raspandirea necontrolata a sulfului in atmosfera a otravit majoritatea formelor de viata, printre acestia aflandu-se si dinozaurii.
3. O a treia ipoteza cu privire la disparitia dinozaurilor de pe Terra a fost emisa de curand de astrofizicianul Juan Collar de la Universitatea Carolina de Sud (Statele Unite) care considera ca acestia ar fi disparut datorita unei forme de cancer declansate de stelele din galaxia noastra. Ei ar fi fost victimele descarcarilor masive de particule neutrino, emise de stelele care s-au stins. Aceste particule, intrand in coliziune cu nucleii atomilor din organismul dinozaurilor, au prejudiciat structura AND-ului, rezultand mutatii cancerigene.
Dinozaurii actuali-animale de casa?
In limba engleza, “pet” inseamna animal de casa, animal favorit; si, pana acum, in randul acestei categorii intrau cainii, pisicile, hamsterii sau papagalii. Iata insa ca antropomorfismul american nu cunoaste limite: nepotii unchiului Sam si-au gasit o noua preferinta in domeniu. Nu musca, nu deranjeaza vecinii, nu lasa par pe canapea, are bunul gust de a fi vegetarian, se gudura ca un catelus si da ascultare cu strictete ordinelor stapanului. Cin’ sa fie? O..iguana!
Samsarii acestui produs mult ravnit au importat anul trecut aproximativ 530000 de iguane(!), spre deosebire de numai 28000 cate se aduceau in 1986. “Oamenii vor si altceva in acvariile lor, in afara de pesti si de broaste testoase”, spune Maray Hussaket, proprietarul unui vivariu din Berkeley (California). “Cu iguanele, continua el, ei se simt demni de recunostinta si iubiti”.
Peste toate calitatile, iguanele prezinta insa si un defect: talia. Caci aceste reptile au prostul obicei de a cam exagera cu cresterea. In doi ani, soparlitele de 15 cm se transforma in niste “balauri” de peste doi metri lungime! Mascota devine un veritabil dragon. Rezultatul? Mii de iguane sunt abandonate de proprietari in fiecare an la marginea autostrazilor si in centrele specializate. Ce credeti ca ar spune dinozaurii daca ar auzi de trista soarta a urmasilor lor?


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
#15
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
Aparatul respirator

Generalitati
Daca pe fundul Oceanului Atlantic (de la 8000 m adancime) s-ar aduce un peste la suprafata apei la mica adancime, ochii pestelui ar iesi din orbite, iar basica de aer a pestelui ar aparea la gura acestuia ca un balon umflat puternic cu aer ; daca stratul de solzi care il acopera nu ar fi suficient de ferm, animalul ar face explozie. Acelasi lucru s-ar intampla cu un om care ar fi scos din atmosfera in care traieste.
    Atmosfera este un strat de aer de aproximativ 100 de kilometri grosime, dispus in jurul Pamantului. Pe fundul acestui imens ocean de aer adanc de 100 km, fiecare centimentru patrat de suprafata suporta o presiune atmosferica de un kg. Omul traieste pe fundul acestui ocean de aer. Pe suprafata pielii, care masoara 1,5 m patrati, atmosfera exercita o presiune de 15.000 kg.  Aceasta presiune formidabila nici nu il turteste, nici macar nu este simtita, pentru ca omul respira. Presiunea atmosferica este echilibrata de razele de gazele din aer, care datorita respiratiei au ajuns in sange si tesuturi care fac ca in corpul omenesc sa existe o presiune egala cu cea din exterior. Presiunea atmosferica (externa) se afla in echilibru cu presiunea (interna) a tesuturilor. Presiunea  interna este chiar mai puternica, pentru ca lichidele corpului sunt o solutie salina, in care moleculele dizolvate apasa prin miscarea lor cu asa numita presiune osmotica, de mai multe atmosfere, asupra peretilor corpului, care sunt astfel intr-o permanenta tensiune.

Cosideratiuni privind anatomia aparatului respirator si fiziologia respiratiei
Structuravsi functiile aparatului respirator

    Ca sa poata prelua aerul din amosfera si sa procure organismului oxigenul, ca sa poata elimina din organism bioxidul de carbon  in exces, rexultat din arderi, ca sa poata sa regleze centrul respirator din creier si ca sa poata echilibra presiunea atmosferica cu cea interna, aparatul respirator si-a dezvoltat cateva organe si subaparate, din care are functii deosebite, contribuind insa toate la complexul de fenomene mecanice, ventilatorii, chimice si fizice care constituie respiratia.
    Astfel, aparatul respirator este format din cai aeriene superioare (nasul, faringele si laringele) si cai aeriene inferioare (traheea, bronhiile si alveolele pulmonare).
    Primul aparat prin care trece aerul inspirat este nasul, care are un rol foarte important in prepararea aerului ce trebuie sa ajunga in plamani incalzit, usor umezit si lipsit de impuritati, indiferent de faptul ca in atmosfera aerul poate sa fie foarte rece sau foarte cald, uscat sau foarte umed, plin de impuritati sau microbi. Cavitatile nasului  sunt captusite cu o membrana (mucoasa) bogata in vase de sange, care joaca rolul unui radiator. In drumul de la nari pana la amigdale aerul poate sa se incalzeasca cu 30 de grade. Numeroase glande mucoase, cominicare cavitatilor nazale cu ochii (lacrimile se scurg in nas), precum si alte mecanisme asigura permanenta umezire a nasului. Astfel incalzit si saturat cu vapori de apa, aerul este adus la temperatura si umiditatea necesare unei bune functionari a intregului aparat respirator. Nasul joaca si rol de filtru eficace ;perii dispusi la intrarea narilor, firisoarelor fine de suprafata mucoasei, precum si mucusul secretat retin particulele de praf si microbii, purificand aerul inspirat.


Mucoasa tuturor cailor aeriene pana la alveole este acoperita cu cili, niste firisoare fine, dispuse ca un covor, care sunt animate de o miscare vibratila continua de la interior spre exterior, in ritm de 12 miscari pe secunda, aidoma unui lan de gau batut de vant.
Covorul de cili deplaseaza lama subtire de mucus care il acopera si care “fixeaza” corpurile straine fine (pulberi, praf, microbi, secretii patologice),eliminand-o cu o forta de neinchipuit : 1 cm de cili vibratili ridica in fiecare minut 6 grame cu 1 mm, putand sa urneasca chiar o greutate de 360 grame. Este de la sine inteles cat de importante sunt aceste sisteme de  “purificare”, daca ne gandim ca omul inspira in fiecare minut milioane de particule de praf. Numai briza de zi care bate dinspre mare spre uscat este lipsita de praf. In schimb, chiar pe crestele muntilor patrund la fiecare inspiratie 10000 de particule, iar in aerul din oras numarul acestora ajunge la 5 miliarde, ceea ce face ca un locuitor din mediul urban sa introduca in aparatul sau respirator, in cursul vietii, aproximativ 50 kg de praf, cantitate care este pana la de zece oei mai mare in profesiunile in care inhalarea pulberilor este mult mai accentuata.
O data cu praful patrund in nas si microbi. Firisoarele su mucusul retin si omoara microbii; nasul este astfel prima si cea mai eficace bariera naturala impotriva infectiilor, filtrand si sterlizand considerabil aerul care trebuie sa ajunga in plamani. Nasul regleaza reflex reactia aparatului respirator fata de aerul atmosferic. Se intelege cat este de important este ca aerul sa fie inspirat pe nas si nu pe gura, unde lipsesc aparatele de incalzire, de umezire si de purificare a aerului.
Din nas aerul trece prin faringe, aflat in regiunea in care calea respiratorie d desparte de cea digestiva, acolo unde cavitatea nazala comunica cu cavitatea bucala. Intre faringe si trahee, la capatul superior al acesteia se afla un aparat format din cartilaje, osicioare si muschi, laringele, care se astupa cu un capacel, numit epiglota care se inchide cand inghitim si se deschide cand resoiram. Prevazut cu corzi fine, dispuse in calea curentului aerian, laringele s-a adaptat si s-a specializat, fiind organul vocii, emitand prin vibratia corzilor sunetele care caracterizeaza vocea umana.
Sub laringe se afla un tub lung de 15 cm, format din inele cartilaginoase, denumit trahee. La partea infewrioara, cam in dreptul inimii, traheea se bifurca in cele 2 bronhii principale, care la randul lor se ramifica aidoma unui arbore in aproape 25 de milioane de ramurele din ce in ce mai inguste, pana la un diametru de jumatate de milimetru. Toate aceste canale sunt captusite cu o membrana fina, mucoasa, care cuprinde in grosimea ei glandece secreta mucus si care este acoperita cu cilii care au fost mentionati, iar peretele canalelor contine fibre musculare, ce permit sa se mareasca sau sa micsoreze calibrul acestor conducte.
Contractia spastica de mai scurta sau de mai lunga durata a acestor fibre musculare, provocata de o hipersensibilitate a acestora, determina o inchidere temporara totala sau partiala a cailor de conducere a aeului, fiind una din cauzele declansarii unei crize de astm bronsic.
Ca perii unei pensule, fiecare ramurica se ramifica in 15 – 20 de ramuri, ce se termina in niste camarute, alveolele pulmonare, care prin asezarea lor au aspectul unor numeroase boabe de struguri pe un ciorchine. Canalele aeriene, din ce in ce mai fine si mai inguste si alveolele formeaza tesatura fina plamanului, un organ ca un burete, asezat in cavitatea toracica si avand un schelet de fibre elastice, plin cu aer si vase de sange. Privind o conopida, ne putem imagina structura plamanului, cu ramurile de bifurcare si alveolele in numar de aprox. 400 de milioane de bobite nu mai mari decat o gamalie de ac.
In peretii alveolelor se gasesc vase capilare de sange. Se intelege ca dilatarea accentuata a acestor camarute si a canalelor care se deschid in ele poate sa provaoace

ruperea peretilor alveolelor, confluarea unor camarute mari, unor bule, unui emfizem, stare patologica In care plamanul este umflat, hiperdestins.
Plamanul drept (format din 3 lobi) si plamanul stang (format din 2 lobi) sunt inveliti de o dubla foita subtire, pleura. In mod normal aceste foite sunt aderente, una invelind plamanul, cealalta captusind fata interna a toracelui; ele  determinand plamanii sa fie solidari in miscari cu toracele si diafragmul.
Prin dilatarea toracelui, plamanii se umfla ca niste foale si aerul atmosferic patrunde in alveolele destinso (inspiratia), iar prin ingustarea toracelui si ridicarea boltei diafragmului, aerul este dat afara din plamani.
O data cu caile aeriene se ramifica si arterele pulmonare (care aduc de la inima la plamanisangele incarcat cu bioxid de carbon) si vene pulmonare (care duc de la plamani spre inima sange incarcat cu oxigen). Si vasele de sange se despart in milioane de ramurele; impreuna cu ramurile terminale ale arborelui respirator se ramifica in vase capilare sangvine, care imbraca cele aproape 400 de milioane de alveole, asa incat fiecare spatiu aerian alveolar se afla ca intr-un cosulet constituit dintr-o fina impletitura a retelei vasculare. Prin peretii alveolelor si vaselor capilare se face schimbul de gaze dintre aerul atmosferic si sange. Globula rosie din sange se plimba in jurul unei alveole timp de o secunda, in care, pe de o parte fixeaza oxigenul din aerul atmosferic inspirat in aleveola, spre a-l duce spre tesuturi, iar pe de alta parte descara bioxidul de carbon in aerul din alveola, care urmeaza sa fie eliminat prin expiratie in atmosfera. Acest schimb intr-un sens si in altul este asigurat de cele 400 de milioane de alveole, a caror suprafata desasurata se cifreaza la 400 de metri intr-o inspiratie profunda.
Plamanii sunt umpluti de obicei cu 3 litri de aer, la care se mai adauga 0,5 litri la o inspiratie obisnuita, ceea ce face ca in permanenta sa fie primenita 1/6 din aerul pulmonar. In repaus, omul ventileaza pe minute 8 litri de aer, la o activitate sedentara 16 litri, in mers 24 litri, la un effort 50 de litri. Intr-o zi ventileaza 24000 de litri de aer, volum care variaza cu activitatea si tipul constitutional. La un effort mediu pot fi ventilati 3,5 litri de aer intr-o inspiratie, iar la un efort mare, cu antrenament 5,5 litri. Cele mai mari ventilatii sunt atinse de sportivii care fac canotaj. Respiratia se adapteaza nevoilor de oxigen a organismului. Ori de cate ori acestea sunt crescute frecventa respiratiei creste.
In sistemul nervos central si anume in bulb se afla centrul nervos care comanda si regleaza miscarile respiratiei prin nervii ce se distribuie in musculatura toracelui, motorul acestor miscari. La acest centru vin impulsuri care il excita sau il deprima si de la el pleaca spre muschii respiratorii comenzi pentru accelerarea sau incetinirea miscarilor rspiratorii. Prin vointa miscarile respiratorii pot fi accelerate sau incetinite, dar in realitate centrul respirator este excitat de unii factori, printre care cei chimici (O si CO2 ) sunt cei mai importanti. Bioxidul de carbon din sange, intr-o numita concentratie, este excitantul fiziologic al respiratiei un adevarat hormon respirator.
Introducand numai oxigen in sangele unui animal, miscarile respiratorii inceteaza, deoarece musculatura toracelui nu mai primeste comenzi de la centrul respirator, care este lipsit de CO2, excitantul lui natural.

Cauzele imbolnavirii aparatului respirator

Traheea, bronhiile si plamanii sunt organe intratoracice, deci interne. Totusi, datorita structurii lor tubulare, ele comunica direct cu atmosfera, deci cu lumea exterioara, motiv pentru care sunt expuse actiunilor factorilor nocivi existenti in atmosfera.. Cauzele bolilor aparatului respirator sunt numeroase si variate; rar izolate, de cele mai multe ori se

asociaza doua sau mai multe cauze, care provoaca in acelasi timp sau succesiv aparitia unei boli a aparatului respirator.
Una din cauzele determinante ale aparitiei bolilor aparatului respirator si poate cea mai importanata, este infectia. In mucoasa cailor aeriene pot sa se cuibareasca si sa se inmulteasca microbi, proveniti in general din caile aeriene superioare (nas, gura, gat, faringe), unde sunt oaspeti obisnuiti, de cele mai multe ori inofensivi. In anumite conditii, sub actinea unor factori favorabili care fie slabesc organismul diminuandu-i rezistenta, fie ca provoaca congestionarea mucoasei, acesti germeni pot sa devina patogeni, adica sa determine aparitia bolilor. Exista insa si bacterii si virusuri care pot sa provoace boli fara contributia factorilor favorizanti, asa cum se intampla cu unele boli infectioase ca tusea convulsiva, pojarul. De cele mai multe ori infectarea aparatului espirator se face pe cale aeriana, prin inhalarea microbilor raspanditi prin tuse, stranut, vorbire, sarut. Molipsirea se face mai usor si nummarul de imbolnaviri creste cand virulenta germenilor este mult crescuta si numarul acestora ese foarte mare, ceea ce se intampla in izbucnirile de boli cu caracter epidemic (gripe, viroze, tuse).
Cauzele favorizante ale bolilor respiratorii sunt factorii care determina reactii congestive (modificari circulatorii) ale mucoasei nasului, faringelui, traheei si bronhiilor, ale alveolelor si ale pleurei. Aceste modificari micsoreaza rezistenta si puterea de aparare locala a acestor organe, ajutand sau declansand actiunea microbilor. Cel mai insemnat rol il joaca raceala, notiune care nu trebuie inteleasa ca actiune directa a aerului rece asupra mucoasei aparatului repirator, ci mai ales ca  „racirea” corpului sub actiunea expunerii la temperaturi scazute sau sub actiunea umezelii si racelii la picioare, ceea ce a facut pe un clinician francez sa afirme ca omul  „raceste” prin corp si nu prin respiratie. Acest mecanism explica si caracterul sezonier al numeroaselor boli respiratorii, a caror frecventa este maxima in anotimpul rece si umed.
Aproape orice raceala incepe cu o rinita (guturai) cea mai obisnuita boala a mucoasei nasului. Cand picioarele sunt umede si reci, vasele sangvine ale nasului se contracta, mecanismele de incalzire si umezire a aerului din nas functionand defectuos. In aceste conditii aerul nu se incalzeste, ramane uscat, microbii trec nestingheriti si astfel are loc inflamarea mucoasei nasului  si faringelui , adica apare banala rinofaringita, cu guturai si dureri in gat. Adesea, o data cu mucoasa nasului, faringelui si a traheei, se congestioneaza si laringele; apare laringita, caracterizata prin tuse uscata si raguseala pana la stingerea vocii.
O alta cauza favorizana este actiunea factorilor iritanti asupra mucoaselor respiratorii si anume a substantelor care exercita o iritati mecanica (praf, fum, pulberi, scame, ciment, particule mici de origine vegetala si mai ales fumul de tutun) sau chimica (gaze iritante, gaze toxice, vapori iritanti), factori din ce in ce mai des intalniti in prezent si mai ales in orasele mari, datorita dezvoltarii crescande a industriei.
Cauzele predispozante  sunt factorii care inlesnesc producerea inflamatiei mucoaselor respiratorii prin crearea unor conditii ce scad rezistenta organismului fata de cauzele determinante si favorizante. Sunt considerati factori predispozanti :
Defectele nazale (deviatii de sept, hipertrofii de cornet), care constituie o oarecare piedica in respiratie, in incalzirea si umezirea aerului inspirat
focarele infectioase cronice ale cailor respiratorii superioare ( rinite, faringite, amigdalite, sinuzite, infectii dentare, supuratii), care pot sa provoace si sa intretina inflamatii ale traheei, bronhiilor si alveolelor pulmonare prin infectarea din proape in aproape sau de la distanta (prin inhalare sau pe cale limfotica


starile debilitante pentru organism, cum ar fi bolile infectioase, subalimentatia,
surmenajul, debilitatea generala, alcoolismul, sifilisul, tuberculoza, bolile cronice de inima si rinichi, guta, obezitatea, diabetul,tabagismul si starile alergice. Toate aceste conditii favorizeaza si aparitia recidivelor.
Ca factori favorizanti pot fi mentionate si eforturile respiratorii repetate (cantareti), abaterile de la regulile banale de igiena si frecventarea locurilor aglomerate in perioada de epidemii de gripa, pojar, tuse convulsiva.
   
Mecanismele imbolnavirii aparatului respirator

Inflamatia  este o reactie de aparare la agresiunea microbilor asupra mucoasei in care acestia se cuibaresc, precum si o tendinta a organismului de a combate virulenta microbilor care locuiesc in od obisnuit in caile aeriene, dar care au devenit agresivi si pun in pericol integritatea aparatului respirator din cauza scaderii relative a puterii de aparare. Frigul, praful, eforturile si alti factori predispozanti si favorizanti care au fost mentionati, inlesnesc fixarea, dezvoltarea si actiunea nociva a microbilor.
Tulburarile de circulatie . Exista imprejurari in care circulatia sangelui in teritoriul plamanilor este nestingherita. Incetinirea circulatiei si cresterea presiunii sangelui intr-o zona a plamanilor poat sa duca la edem pulmonar, edem al mucoasei bronsice, la aparitia de lichid in cavitatea pleurala, hemoragii intrapulmonare, hemoptizii. Aceste situatii survin in boli ale inimii sau in insuficienta cardiaca secundara emfizemului pulmonar, astmului, silicozei, tuberculozei, afectiune cardiaca asa- numita cord pulmonar.
Alergia . In afara bolilor care au ca mecanism de producere, inflamatia prin infectie, apar si boli alergice, cu mecanism complicat de producere. Exista indivizi deosebit de sensibili fata de anumite substante, medicamente, pulberi si particule de origine animala si vegetala, precum parul, penele, fulgii, polenul. Ori de cate ori vin in contact cu acea substanta, reactioneaza intr-un mod neobisnuit, mai mult sau mai mult violent. Pe langa fenomene imflamatorii ale pielii (eruptii,urticarie), pe langa congestionarea mucoaselor, pe langa tulburari digestive, pot sa apara si tulburari din partea aparatul respirator ca tuse, expectoratie, de la cele mai usoare forme pana la cele mai grave, care pun in primejdie viata, daca nu se intervine la timp.


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
#16
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
Plante superioare ...Molidul

Gimnospermele cuprind arbori sau arbusti cu flori, iar in structura au vase traheide(imperfecte). Florile sunt unisexuate. Polenizarea se realizeaza cu ajutorul vantului, iar graunciorul de polen are doi saci aerieni. Carpela poarta ovule nude. Samanta este si ea nuda, neinchisa in fruct. Embrionul are mai multe cotiledoane.

   
Molidul raspandit in etajul montan la altitudini de 800m-1800m si formeaza paduri intunecoase. Tulpina este dreapta, atinge inaltimea de pana la 50m, scoarta este brun-roscata. Ramurile dispuse in verticil.
    Radacinile, desi sunt bine dezvoltate, sunt infipte superficial in sol.
    Frunzele sunt aciculare, acoperite cu cuticula ceroasa, cu stomata putine. Cad la 2-12 ani, pe rand, planta avand permanent cetina verde. In scoarta si frunze se gasesc canale cu rasina, de unde si numele de rasinoase dat arborilor si padurilor.
    Inmultirea: florile sunt unisexuate, plante monoice. Florile barbatesti sunt asezate pe ramuri de un an, formand conuri barbatesti, alcatuite din ax si frunzisoare latite, dispuse in spirala(staminele), iar pe dos fiecare are doi saci polinici(microsporangii).  Florile femeiesti, sunt conuri mai mari, solzii sterili ce se prind de ax protejeaza la subsoara lor solzul fertil sau carpelar, pe care se dezvolta doua ovule. Conul femeiesc poate fi considerat o inflorescenta sau o floare.
    Fecundatia: nucleul germinativ din graunciorul de polen se divide si formeaza doi nuclei spermatici. Un nucleu fecundeaza oofera, celalalt se resoarbe. Fecundatia este simpla. Zigotul va da nastere embrionului – radicula, tulpinita, muguras si mai multor cotiledoane. Alaturi de embrion ramane endospermul primar si celulele epidermice  ale carpelei, ce alcatuiesc aripioara. Maturizarea semintei se face in al doilea an.
    Raspandirea semintelor se face cu ajutorul vantului. Ciclul evolutiv: generatia gametofitica, celulele protaliene ale graunciorului de polen si endospermul primar din ovul, generatia sporofitica, celula-ou, embrionul, samanta, planta, si tine pana la formarea graunciorului de polen si a nucelei din ovul(2n – n).


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
#17
Anime King
Hell Angeled Boy
Din: All The Worlds
Postari: 73716
Afecţiuni ale inimii

1.    ANEVRISMUL AORTEI TORACICE ŞI ABDOMINALE. Sunt dilataţii
anormale, segmentare, congenitale sau dobândite ca urmare a afectării peretelui arterial prin arteroscleroză, aortită luetică, infecţie sau traumatism. Anevrismele aortei toracice – tulburări prin compresiunea organelor vecine. Complicaţii: ruptura şi emboliile în marea circulaţie . Anevrismele aortei abdominale – durere în lombe (şale) şi abdomen cu prezenţa unei tumori pulsatile. Complicaţii: ruptura. Anevrismul disecant al aortei are ca semn dominant durerea foarte intensă cu iradiere pe întreg traiectul aortei. Tratament: Medical – constând în scăderea obligatorie a tensiunii arteriale mai ales în anevrismul disecant. Chirurgical – de urgenţă în anevrismul rupt; se rezecă, de asemenea, anevrismele simptomatice sau cele asimptomatice care se măresc progresiv.
    2. ANGINA PECTORALĂ. Cea mai frecventă formă de manifestare a cardiopatiei ischemice cronice dureroase. Rar poate apar şi în alte condiţii decât cardiopatia ischemică: anemia severă, tulburările rapide de ritm, hipertiroidiile, stenoza sau insuficienţa aortică etc. Simptoame: durere retrosternală ce apare la efort, iradiază în braţul stâng, la baza gâtului, cedează la repaus şi Nitroglicerină. Uneori criza dureroasă apare şi la repaus (angor de repaus). ÃŽn general, crizele anginoase sunt produse de : efort , emoţii, digestie, defecări borioase, fumat, medicamente (tiroidă, efedrină. Stimuli provenind din alte organe (esofag, vezicula biliară, spondiloză vertebrală se pot însuma cu cei veniţi de la inimă (angor intricot). Traseul EKG între crize poate arăta modificări de cardiopatie ischemică sau poate fi normal, în acest caz fiind utilă proba la efort. Tratament: Eliminarea factorilor declanşanţi : efortul fizic (mersul repede, alergarea după vehicule), frigul, prânzurile abundente, emoţiile, surmenajul, constipaţia, alcoolul, tutunul, cafeaua. Tratamentul medical: a) Nitroglicerina cp. 0,5 mg – 1-2 sublingual în criza de angină; b) Tratamentul coronarodilatator dintre accesele anginoase: nitriţi cu acţiune prelungită (Pentalog, Izoket-izodinid) administrare câte ˝ tb. * 3/zi; are acţiune 4-5 ore; blocanţii β adrenergici: Propanolol 40 mg ˝ tb. * 3/zi (numai cu aviz medical având contraindicaţii absolute); blocanţi de calciu: Nifedipin (Corinfar) 10 mg tb. 3/zi; derivaţi coronarodilatatori sintetici: Dipiridamol ((Persantin) 0,025 dg. 6/zi, Agozol, 60 mg – 2 cap/zi, Carbocromen (Intensain, Intercordin) 75 mg dg. 3/zi. Tratamentul chirurgical: este stabilit în urma coronarografiei şi constă în diverse procedee de revascularizaţie a miocardului. Terapia naturistă recomandă: climatoterapia în perioadele de acalmie, la Tuşnad, Vatra Dornei etc.
3. ARITMIILE. Sunt dereglări ale ritmului normal al inimii fie sub raportul
frecvenţei, fie al regularităţii frecvenţei cardiace, fie din ambele. Cauze: cardiopatie ischemică, leziuni valvulare, hipertiroidie, insuficienţă respiratorie, dezechilibre hidroelectrolitice, intoxicaţie cu digitalice, alcool, tutun. Clasificare: 1) Aritmii atriale: a) tahicardia sinusală (frecvenţa inimii – 90-120/min.); b) bradicardia sinusală (frecvenţă sub 60/min.) ÃŽn ambele este păstrat focarul normal al impulsurilor cardiace: nodul sinusal; c) extrasistolele atriale – impulsuri ectopice; d) tahicardia paroxistică atrială (frecvenţa 140-220/min. regulată; e) fibrilaţia atrială şi flutlerul atrial (tulburări de ritm neregulate). 2) Aritmii ventriculare: a) extrasistolele ventriculare; b) tahicardia paroxistică ventriculare; c) fibrilaţia ventriculară. Tratament – vezi recomandările la: extrasistole, tahicardie, fibrilaţie.
4. ARTEROSCLEROZA (arthere = terci, scleros = îngroşare). Este o
combinaţie de modificări ale tunicii interne a arterelor constând în depuneri de grăsimi ce se însoţesc de o reacţie fibroasă , depuneri de calciu şi progresiv ulcerarea ateromului. Astfel, se produc stenoze progresive ale arterelor, iar prin ulcerarea plăcilor eteromatoase este favorizată coagularea = tromboză (astuparea vaselor). Simptomele sunt diferite după localizare: coronare, a. cerebrale, aorta cu ramurile sale. Factori de risc: predispoziţia genetică, hiperlipemia, diabetul, hipertensiunea arterială, tutun, obezitate. Tratament: Dieta: scăderea aportului de grăsimi de origine animală; din grăsimile ingerate (30% din raţia calorică, două treimi să fie de origine vegetală. Evitarea zaharurilor ce duc, de asemenea, la creşterea lipidelor sanguine. Medicaţia hipocolesterolemiantă: Heparina s.c. acţiune de scurtă surată, Clofibrat, Acid nicotinic (Vit. PP), dextrotironina etc. Terapia naturistă recomandă : infuzie de păducel (50 g flori uscate la 1 litru de apă, 3 căni pe zi: vâsc (15 g frunze proaspete la 1 litru apă, se bea într-o zi; decoct de anghinare.
5.    BLOCUL DE RAMURĂ STÂNGĂ ŞI DREAPTĂ. Este o tulburare de
conducere caracterizată prin întârzierea stimulului inimii la nivelul ramurilor sale din ventriculi: când conducerea este întârziată în ventriculul drept se produce blocul de ramură drept, iar în ventriculul stâng – blocul de ramură stâng. Cauze: cel drept poate fi congenital fără semnificaţie patologică; ambele pot apărea în: cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială, cord pulmonar, intoxicaţii cu digitală, chinină, infecţie reumatică etc. Diagnosticul este numai electrocardiografic, blocurile de ramură nu au simptoame clinice. Tratament: nu există un tratament al blocului de ramură; prezenţa lui atrage atenţia asupra cauzelor ce l-au produs, deci conduita este după caz – coronarodilatatorie, tratament antiinfecţios, înlăturarea medicaţiei incriminate.
6.    BLOCUL SINOATRIAL ŞI ATRIOVENTRICULAR. Blocul sinoatrial
reprezintă o tulburare de conducere provocată fie de absenţa stimulului sinusal, fie de blocarea lui la trecerea spre atriu. Blocul atrioventricular reprezintă o tulburare în propagarea unui stimul sinoatrial către ventricul, astfel neavând loc contracţia inimii la acel moment. Cauze: cardiopatia ischemică, cardiomiopatii diverse, intoxicaţia digitalică, reflexe vagale pornite din iritaţia organelor interne. Simptoame: ritm cardiac rar, regulat sau cu pauze. Sincopele Adams-Stockes (pierderea conştiinţei) sunt provocate de scăderea frecvenţei cardiace sub 20/min. Tratament: etiologie şi înlăturare a cauzelor. Tratament simptomatic: se impune la frecvenţa sub 40/min. : Isuprel 10 mg la 3-6 h, atropină 0,5-1 mg. Stimulatorii electrici artificiali endocardici (pacemaker) reprezintă singura soluţie terapeutică de durată.
7.    CARDIOPATIA ISCHEMICĂ CRONICĂ DUREROASĂ. Este forma
clinică a cardiopatiei ischemice cronice care se manifestă prin crize dureroase cu particularităţi specifice. ÃŽn această categorie sunt cuprinse : a) angorul pectoral (angina de piept); b) sindromul intermediar; c) infarctul miocardic. Clasificarea actuală nu mai recunoaşte drept entitate "sindromul intermediar" sau "preinfarctul" ; formele clinice cuprinse în această categorie fiind cunoscute ca "angor instabil" în care sunt incluse: 1) angorul de "novo", prima criză de anginoasă prezentată de un bolnav şi care are evoluţie imprevizibilă; 2) "angorul agravant" – crizele anginoase care apar la eforturi din ce în ce mai mici, la un bolnav cunoscut coronarian; 3) "angorul de repaus" -  crizele anginoase apar în afara oricărui efort, uneori noaptea. Tratament: vezi angina pectorală, infarctul miocardic.
8.    CARDIOPATIA ISCHEMICĂ CRONICĂ NEDUREROASĂ. Suferinţă
cardiacă secundară reducerii debitului sanguin coronarian. Miocardul este vascularizat prin cele două artere coronare, primele ramuri ale aortei şi se situează alături de rinichi şi creier printre organele cele mai irigate din organism. Termenul de cardiopatie ischemică exprimă faptul că debitul coronarian este destul de redus pentru a produce simptoame sau semne de suferinţă cardiacă. Boala cea mai frecventă a arterelor coronare este arteroscleroza, rar este incriminat luesul, tumoră ce comprimă o arteră coronară, stenoză aorică. Termeni similari pentru cardiopatia ischemică cronică nedureroasă sunt: cardiopatie coronariană, arteroscleroză coronariană, miocardoscleroză, insuficienţă coronariană. Terapia naturistă recomandă: coada şoricelului, în general se beau 2 căni din ceai pe zi, tinctură de arnică montană, 10 picături dimineaţa. Factorii naturali, climat protector, sedativ, bogat în oxigen, viaţă echilibrată. Simptoame: după cum este denumită, această formă a cardiopatiei ischemice nu produce acuze clinice dureroase. Ea poate avea mai multe forme de manifestare: a) asimptomatică clinic, singurul semn fiind modificările ischemice vizibile pe traseul EKG; b) tulburările de ritm şi de conducere (blocul atrioventricular, blocurile de ramură drept şi stâng); c) insuficienţa cardiacă cronică; d) insuficienţa ventriculară stângă (edemul pulmonar); e) sincope; f) moartea subită. Evoluţia şi gravitatea cardiopatiilor depinde de localizarea stenozelor provocate de procesul arterosclerotic, de numărul acestora şi dezvoltarea unei circulaţii colaterale. Tratament: vezi angina pectorală şi arteroscleroză. Terapia naturistă recomandă: ceaiuri: cardiosedative, antiasmatice, calmant împotriva tulburărilor cardiace, sedativ, produs de Plafar, din care nu lipsesc plantele talpa gâştii, coada racului, frunze de roiniţă, rădăcini de valeriană.
9.    CORDUL PULMONAR CRONIC. Afecţiune caracterizată prin suferinţa
părţii drepte a inimii datorită bolilor pulmonare. Acestea duc la creşterea presiunii în artera pulmonară ce constituie un obstacol în faţa inimii drepte. Se produce astfel, într-un prim stadiu, hipertrofia inimii drepte, apoi insuficienţa cardiacă dreaptă. Simptoame: cele ale bolii pulmonare: tuse, lipsă de aer, apare apoi cianoza (învineţirea) buzelor şi extremităţilor, edeme (umflături) ale membrelor inferioare, ficat mărit, dureros. Tratament: a) tratamentul afecţiunii pulmonare: bronhodilatatoare, combaterea infecţiilor respiratorii, administrarea de oxigen; b) tratamentul insuficienţei cardiace drepte: dietă fără sare; tonicardiace: Digoxin 250 mg 1 tb/zi – 5 zile pe săptămână; diuretice; Furantril 40 mg 1 tb de două ori pe săptămână; sângerare la hematocrit peste 55%.
10.     INFARCTUL MIOCARDIC. Reprezintă o necroză a miocardului datorită
unei opriri a circulaţiei sângelui în arterele coronare produsă prin: a) tromboză primară dezvoltată pe o placă arteroscleroasă; b) hemoragii ale intimei, cu ruptură a acestuia şi tromboză secundată; c) hematom prin hemoragie în peretele vascular, urmat de ocluzia vasului. Cauze: cea mai frecventă este arteroscleroza coronariană, foarte rar apare în coronarite infecţioase sau colagenotice, ca şi după embolii, şoc, sau după hemoragii. Simptoame: durere intensă retrosternală cu iradiere în braţe, care nu cedează la repaus şi nitroglicerină, însoţită de paloare, transpiraţii reci şi după caz, de simptome specifice complicaţiilor infarctului. Complicaţiile imediate sunt: edemul pulmonar acut, tulburările de ritm şi de conducere, embolia în circulaţia sistemică, şoc cardiogen, moarte subită. Complicaţii tardive: anevrism cardiac, insuficienţa cardiacă, rupturi ale inimii, sindrom postinfarct. Diagnostic: electrocardiograme şi semne biologice: creşterea transaminazei şi a altor enzime ca CPK, LDH, leucocitoză, creşterea fibrinogenului, a VHS, a glicemiei. Tratament: - repaus absolut la pat în secţia de terapie coronariană intensivă circa 6-8 zile; apoi mişcări active ale gambelor, ridicare la marginea patului, apoi în fotoliu, astfel încât în 3 săptămâni bolnavul să se poată mobiliza prin încăpere şi la grupul sanitar. Medicaţie: sedarea durerii cu Mialgin în diluţii, Algocalmin, sedative uşoare. Oxigenoterapia: 4 l/min. Vasodilatatoare coronariene: se foloseşte Nitroglicerina fiole 10 mg în perfuzie, Carbocromen (Intensain), Persantin, Miofilin. Se mai folosesc per os Pentalong, Izoket, Nifedipina. Tonicardicele: în complicaţii (insuficienţa cardiacă cu prudenţă Cedilanid, fiind preferat Dopamina sau Dobutamina. Antiaritmice: Xilina i. Musc. Sau per os şi alte antiaritmice după caz Heparina şi apoi Trombostopul (anticoagulante) la cumulul factorilor de risc.
11.    INSUFICIENŢA CARDIACĂ. Insuficienţa cardiacă stângă: reprezintă
insuficienţa pompei ventriculului stâng, având drept cauză cardiopatia ischemică nedureroasă sau dureroasă, inclusiv infarctul de miocard, hipertensiunea arterială, boli valvulare aortice (insuficienţa sau stenoza aortică. Simptoame: dispnee la effort apoi şi la repaus, edem pulmonar acut, tahicardie şi alte tulburări de ritm, dureri precordiale. Insuficienţa cardiacă dreaptă: reprezintă insuficienţa cordului drept, având drept cauză principală o boală pulmonară (deci identificându-se cu cordul pulmonar cronic). Simptome: edeme ale membrelor inferioare, congestia dureroasă a ficatului, cianoză a extremităţilor (învineţire), scăderea cantităţii de urină (oliguria). Insuficienţa cardiacă congestivă globală – asociază cauzele şi simptoamele insuficienţei cardiace stângi şi drepte, fiind insuficienţa întregului cord. Tratament: condiţii de viaţă – repausul relativ sau absolut cu pensionare. Dietă: hiposodată – sunt permise 2-3 g sare/zi, mese cantitativ reduse, alcoolul şi fumatul sunt interzise. Medicaţia: a) Tahicardiacele reprezintă medicaţia de bază: Cedilanid (Lanatosid) fiole i. Venos pentru urgenţe şi pentru tratament de întreţinere; Digoxin tablete 0,250 mg 1 tb/zi 5 zile pe săptămână cu 2 zile pauză (sâmbăta şi duminica). Lanatosid tablete 0,250 mg are eficacitate mai redusă prin absorbţia slabă; b) Diuretice: Furantril (40 mg 1 tb., de două ori pe săptămână (sau Nefrix 25 mg).; c) Tratament coronarodilatator: Dipiridamol, Intercordin, Pentalong, Izoket, Nifedipina; d) Tratament anticoagulant: în insuficienţele cardiace greu reductibile cu risc de tromboză: Heparina şi apoi Trombostop ca tratament de întreţinere; e) Vasodilatatoare: Hipopresol, Nitroglicerina, Minoxidil, Pentalong, Captopril. Terapia naturistă recomandă: infuzie de frunze de mesteacăn, urzică, pătlagină, fag; pastă de dovleac fiert, suc de dovleac fiert, de roşii; ceai diuretic de ceapă şi miere.
12.     MIOCARDITE. Reprezintă afectări inflamatorii sau degenerative ale
muşchiului inimii (miocardul) produse de cauze diverse, altele decât cardiopatia ischemică. Cauze: a) idiopatice (necunoscute) generând Cardiomiopatia idiopatică: obstructivă, restrictivă sau congestivă; b) cauze infecţioase: miocardite virale, rickettsiene, cu protozoare, micotice, bacteriene (bacil difteric, streptococ, pneumococ); c) toxice: medicamente ca citostatice, antidepresive, sulfamide; alcoolul (miocardita alcoolică; d) cauze metabolice: carenţe alimentare, deficit de vitamine din grupa B, dezechilibre electrolitice (hipopotasemie), endocrinopatii (mixedeme, hipertiroidie), obezitatea, hemocromatoze (excesul de fier); amiloidoza; e) boli de colagen: lupus eritematos diseminat, sclerodermie, poliartrită nodoasă; f) cauze genetice: boli neuromusculare degenerative; g) miocardite post-partum (după naştere). Tratament: înlăturarea cauzei şi tratamentul insuficienţei cardiace.


_______________________________________
) AM THE  GOD OF THE Worlds and ) ruel the Kingdoms


     
I kill because I love it

     

King Kills
And so does Mr. President

 
   
Pagini: 1